Cuvântul ierarhului: Biserica are nevoie de sfinţi, nu de „învăţători ai legii“

† Ioachim BĂCĂUANUL,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

La 15 noiembrie, în fiecare an, începe Postul Crăciunului: timp de pregătire, de asceză, de rugăciune, pentru a primi, încă odată, în braţe şi-n inimi, pe Pruncul Iisus, „Fiul lui Dumnezeu întrupat“, „Domnul istoriei“ şi „Mântuitorul lumii“.

Postul Crăciunului are menirea de a ne reaminti că suntem fii ai lui Dumnezeu

Postul acesta, mai mult ca celelalte, are menirea să trezească în fiinţa noastră sentimentul că noi suntem creaţi după „chipul lui Dumnezeu“, iar în această viaţă trebuie, prin asceză şi osteneală, să realizăm „asemănarea cu El“, Cel care „la plinirea vremii“ S-a făcut om, ca pe om să-l îndumnezeiască. A realiza în „chip“, „asemănarea cu Dumnezeu“ înseamnă a modela viaţa după Hristos, a trăi ca El şi cu El, a iubi ca El şi prin El. Numai aşa vom înţelege că Dumnezeu dăruieşte dragostea Sa celui ce o primeşte şi că Dumnezeu nu poate fi dragoste dacă nu are pe nimeni să iubească şi pe cineva care să-L iubească. De aceea, Dumnezeu-Unul nu poate fi „solitar“, ci „Treime“, ca să fie posibilă dragostea: Tatăl iubeşte pe Fiul, Fiul iubeşte pe Tatăl, iar dragostea reciprocă se personifică în Duhul Sfânt. A realiza în „chipul“ creat „asemănarea cu Dumnezeu“ înseamnă a fi chemaţi să devenim fii ai lui Dumnezeu după har, adică să ne împărtăşim din reciprocitatea dragostei dintre Tatăl şi Fiul în Duhul Sfânt: „Dacă Mă iubeşte cineva … şi Tatăl Meu îl va iubi, şi vom veni la el, şi vom face locaş în el“ (Ioan 14, 23).

După crearea noastră de către Dumnezeu şi după Întruparea Fiului Mântuitor, noi avem, aşadar, posibilitatea, pe acest pământ, să devenim temple ale dumnezeirii, în care cântul Fiului către Tatăl „Te iubesc“ trebuie să se asocieze cu „te iubesc“-ul nostru ca într-un „cor ceresc“ ce cântă un „imn de slavă“ într-un templu sfânt. Aceasta este unirea în dragostea lui Dumnezeu: fiecare persoană trăieşte plenitudinea Sfintei Treimi iubind pe celălalt deliberat.

Unirea cu Hristos este cu atât mai solidă cu cât noi încercăm să sesizăm profunzimea iubirii treimice în fiinţa noastră. Se vede aceasta din cuvintele Mântuitorului în rugăciunea sacerdotală din Ghetsimani: „Le-am făcut cunoscut numele Tău şi-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei“ (Ioan 17, 26). Deci, în funcţie de intensitatea iubirii de Dumnezeu prin Iisus Hristos putem cunoaşte lucrarea Lui în noi şi în lume.

„Flagelurile“ lumii contemporane

Suntem însă după două mii de ani de la marea kenoză a Logosului. Am parcurs deja primii ani ai mileniului trei. Dar viaţa, în general, este mai angoasantă şi mai instabilă ca oricând. Fresca lumii contemporane pare a avea doar două teme: agitaţie şi violenţă. Toţi oamenii, inclusiv creştinii, sunt pradă acestor două flageluri diametral opuse vieţii interiorizate, mistice, care ne-a implantat-o Hristos „la plinirea vremii“.

Agitaţia fără sens pare a domina viaţa de toate zilele. În acest context, nu se mai poate trăi viaţa în Hristos nici chiar în intimitate. Agitaţia exterioară a lumii şi-a pus amprenta chiar pe străfundurile inimii, pătrunzând acolo unde ar trebui să Se sălăşluiască Hristos. Vidul din afară s-a produs şi-năuntru. Putem spune că omenirea trăieşte în acest timp cultura agitaţiei şi tumultului. Pentru a ne da seama de acest fapt, deschideţi doar televizorul sau răsuciţi butonul oricărui aparat de radio. Nu auzim decât de agitaţie, violenţă, muzică vociferantă, filme terifiante de groază sau obsesionale. Şi toată lumea priveşte sau ascultă această panoplie a dezmăţului uman, care nu produce decât vidul spiritual. Lumea a pierdut gustul liniştii, resemnării, pocăinţei, păcii, venirii în sine etc. Ce poate fi mai păgubos pentru natura umană decât această ieşire din sine ce echivalează cu îndepărtarea de Dumnezeu, cum s-a întâmplat cu fiul cel risipitor.

Violenţa: O catastrofă de dimensiuni incomensurabile! Absenţa vieţii duhovniceşti, interiorizate, a favorizat şi favorizează civilizaţia materialistă care perturbă forţele psihosomatice ale omului ca în vremea păgânismului greco-roman. Sporturile violente, la modă astăzi, atrag tot mai mulţi spectatori şi au devenit o afacere din ce în ce mai perfidă. Chiar şi sporturile frumoase, la care participă multă lume din categorii sociale diferite, nu mai sunt ceea ce ar trebuie să fie, o întrecere cinstită ca aceea de care vorbea Sfântul Pavel. Acum, oamenii îşi pierd minţile în tribunele hipersaturate, incapabili să-şi mai controleze dezinvoltura ce degenerează în fanatism atroce şi în vacarm diabolizant.

Nu mai vorbesc aici de violenţa în familie, în şcoală, în locuri de muncă, pe străzi, în locuri publice etc.; apoi, de violenţa colectivă a războaielor de tot felul pe toate continentele, a suicidurilor în comun, a atacurilor teroriste etc. Toate acestea dau impresia că pământul a devenit un loc de masacru, imposibil de stăpânit.

„A vorbi despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a vorbi cu El“

Se naşte întrebarea: Oare nu s-a uitat total vocaţia primordială a creştinismului? Ar trebui să ne retrezim din letargia spirituală pentru a-l repune pe om în propria existenţă şi a-l reorienta către Hristos, Care nu-i undeva, departe, ci poate fi regăsit în inima lui. Vreau să spun că unul dintre obiectivele principale ale teologilor, preoţilor este de a reveni la viaţa mistică, interiorizată, pentru a fi propovăduitorii şi trăitorii teologiei ascetice şi mistice. Teologia mistică ar trebui să prevaleze Dogmaticii şi Moralei sau, mai curând, acestea din urmă să se pună în serviciul celeilalte - a Misticii - care are drept scop redescoperirea lui Hristos în interiorul fiinţei umane şi în firea lucrurilor. Teologia dogmatică este, mai curând, speculativă şi fără priză directă asupra vieţi creştine. Teologia morală, de asemenea, stabileşte mai curând preceptele morale ale vieţii şi nu ajută la formarea interioară, mistică, a oamenilor. S-ar părea că facultăţile noastre de teologie, la ora actuală, prepară mai mulţi teoreticieni în teologie decât păstori de suflete. Şi în acest context nu ne putem aştepta nicicum la o revigorare a vieţii mistice, interiorizate, specifică Ortodoxiei. Părinţii filocalici au precizat foarte bine faptul că: a vorbi despre Dumnezeu nu este acelaşi lucru cu a vorbi cu El sau a trăi cu El şi prin El. Altfel spus, nu-i destul să ştii multe despre Dumnezeu, dacă nu ajungi să-L trăieşti, să-L simţi în fiinţa ta. Spre exemplu, Sfântul Pavel, atâta vreme cât ştia foarte multe despre Hristos, Îl prigonea, iar, după ce L-a cunoscut pe calea Damascului, a devenit cel mai fervent apărător şi trăitor al lui Hristos, ajungând să spună că „Viaţa mea este ascunsă în Hristos şi nu mai sunt eu, ci Hristos este Cel ce trăieşte în mine“. Or, se ştie că pentru a se uni cu Hristos în Duhul Sfânt trebuie ca omul să se angajeze la o viaţă interioară, mistică, contemplativă; dacă nu, învăţătura noastră poate cădea uşor în scolasticismul occidental, iar viaţa Bisericii se transformă într-un tradiţionalism steril. De aceea, dacă scoatem din Ortodoxie Filocalia, aceasta rămâne o adunătură de rituri şi canoane sterile şi lipsite de sens. Deci, viaţa filocalică, trăirea evenimentelor sfinte, nu doar recapitularea lor, pot aduce unirea cu Hristos.

În consecinţă, trebuie să revenim la trăirea în Hristos după modelul celor dinaintea noastră. Să avem mereu în imagine pe Maria din Betania, aşezată la picioarele lui Hristos pentru a-L asculta; pe Ioan, care se apleca pe pieptul lui Hristos să asculte dacă inima Lui bate în acelaşi ritm cu inima Sa, sau pe atâţia alţi sfinţi, din toate timpurile şi locurile, care au ştiut să realizeze în chipul lor asemănarea cu Dumnezeu, iar Hristos S-a recunoscut în ei şi-n faptele pe care le-au împlinit spre slava Lui.

Aşadar, în acest timp încărcat de agitaţie şi violenţă, Biserica şi umanitatea au nevoie de sfinţi, nu de „învăţători ai legii“.