Cuvântul ierarhului: De ce cinstim icoanele

IPS Pimen,

Arhiepiscopul Sucevei şi Rădăuţilor

Cinstirea sfintelor icoane are o deosebită valoare educativ-morală. În general, icoanele trezesc, întreţin şi întăresc peste tot viaţa duhovnicească. Ele întăresc credinţa şi aduc un real folos în sporirea evlaviei, fiind un stimulent pentru săvârşirea binelui, dreptăţii şi împlinirea dragostei. Pentru viaţa religios-morală, sfintele icoane sunt purtătoare ale îndemnurilor spre împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi spre imitarea vieţii neprihănite a modelelor al căror chip îl reprezintă, fiind o adevărată călăuză în formarea duhovnicească a credincioşilor.

La întrebarea: „Pentru care motiv icoana trebuie cinstită?“, Sfântul Ioan Damaschin răspunde: „Orice icoană scoate la iveală şi arată ceea ce este ascuns. De exemplu: pentru că omul nu are cunoştinţe complete despre ceea ce este nevăzut, deoarece sufletul este acoperit cu corpul, nici despre cele ce vor fi după el şi nici despre cele distanţate şi îndepărtate în spaţiu, ca unul ce este circumscris în spaţiu şi în timp, a fost creată icoana, pentru conducerea cunoştinţei şi pentru arătarea şi punerea la iveală a celor ascunse. În general, icoana a fost făcută spre folos, binefacere şi mântuire, pentru ca, prin faptul că sunt scoase la iveală şi vădite lucrurile nevăzute, să cunoaştem cele ascunse şi, astfel, pe cele bune să le dorim şi să le râvnim, iar pe cele contrare, adică pe cele rele, să le evităm şi să le urâm“ (citat din Sfântul Ioan Damaschin, Cele trei tratate contra iconoclaştilor, traducere din greceşte cu un studiu introductiv de pr. D. Fecioru, Bucureşti, 1998, p. 72).

Icoanele, pictate după învăţătura ortodoxă, înfăţişează nu chipul omului stricăcios, ci chipul omului nestricăcios, înnoit prin întruparea Fiului lui Dumnezeu. De aceea, făcând astfel de chipuri, icoane, şi cinstindu-le, nu cădem în idololatrie, pentru că tocmai chipul nestricăcios al omului înnoit duhovniceşte ne conduce la Dumnezeu, iar această stare de înnoire ne-a aşezat din nou în deplina vrednicie, cea dintâi născându-ne „fii ai lui Dumnezeu“ (Ioan 1, 12). În icoană este înfăţişată şi natura: lumea animală şi vegetală, ca şi stânca şi apele; toate şi tot în starea de înnoire prin acelaşi har dumnezeiesc al Întrupării.

Această înfăţişare atât a omului, cât şi a naturii în starea de înnoire, exprimată în forme, linii şi culori (şi ele înnoite), realizată aici, pe pământ, sugerează în acelaşi timp starea, chipul lumii din viaţa veacului ce va să fie; o sugerează într-un mod suficient şi limpede pentru a trezi în sufletele noastre deplina încredinţare despre chipul veacului ce va să fie şi aprinzând în sufletele noastre râvna după această stare, „frumuseţea cea dintâi“ sau „chipul cel dintâi“ (canonul din Duminica Ortodoxiei). Numai aceste trăsături, acest conţinut şi acest mesaj al icoanei fac din imaginea sfântă icoană şi nu idoli, ne păstrează în adevărata închinare, ferindu-ne de idololatrie.

Cinstirea icoanelor a fost formulată de Biserică prin gura Sfântului Vasile cel Mare, care zice: „Cinstea adusă icoanei se îndreaptă către cel înfăţişat în icoană“. În decursul veacurilor, Biserica a luptat pentru păstrarea curăţiei adevărului revelat, iar lupta cea mai mare a fost în faţa pericolului iconoclast (iconoclast # luptător împotriva icoanelor), care tăgăduia legitimitatea facerii şi a cultului icoanelor. Aceasta, pentru că iconoclaştii nu înţelegeau posibi-litatea facerii icoanelor. Iconoclaştii nu puteau să înţeleagă că în icoană se înfăţişează nu firea sau firile, ci persoana, iar chipul persoanei înfăţişate în icoană nu este identic cu persoana însăşi. „Zugrăvesc pe Dumnezeu nevăzut, scrie Sfântul Ioan Damaschin, nu ca nevăzut, ci ca pe Unul Care S-a făcut văzut pentru noi prin participare la corp şi la sânge (Evrei 2, 14). Nu zugrăvesc Dumnezeirea nevăzută, ci zugrăvesc corpul nevăzut al lui Dumnezeu; căci, dacă este cu neputinţă să se zugrăvească sufletul, cu cât mai mult Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea“ (Sf. Ioan Damaschin, op. cit.).