IPS Teofan
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei
Se tot spune că presa a devenit la noi, ca în întreaga lume, o putere dominantă. Ea te urcă, ea te coboară. Depinde cine este în spatele ei, ce viziune politică, economică sau religioasă are. Depinde, de asemenea, de starea naţiunii, a unui segment uman, a unei persoane, a Bisericii etc., realităţi care fac obiectul descrierii presei. Presa exagerează de multe ori, prezintă lucrurile negative cel mai adesea, adică păcătuieşte prin omisiune, dar punctul de pornire al analizei este, totuşi, real. Presa este, la noi, ca starea întregii naţiuni, într-un proces supus „durerilor naşterii“. Va mai trece ceva timp, probabil, până la a diminua la maximum comentariul omului de presă, iar conţinutul articolului de presă să cuprindă în exclusivitate, sau aproape, doar evenimentul ca atare, fundamentat pe dovezi indubitabile.
Spun aceste lucruri - deşi nu erau în intenţia iniţială când m-am aşezat la masa de lucru - pentru că preiau din presă o informaţie foarte adesea folosită. În analiza făcută de multe instituţii specializate în multe domenii se afirmă că, actualmente, România se află pe unul dintre ultimele locuri în Europa la capitolul sănătate, economie, asistenţă socială, speranţă de viaţă etc. În acelaşi timp, ne-am bucura de un de nerâvnit loc întâi la mortalitate infantilă, abandon de copii, alcoolism, fumat, emigraţie clandestină, avort, diferite boli ş.a.m.d.
Sunt aici multe exagerări, omisiuni, puncte de vedere unilaterale, dar, şi aici e problema, analiza are la bază şi mult adevăr. Starea naţiunii române nu este, actualmente, deloc bună. Poate nu este atât de rea pe cât ne este descrisă zi şi noapte de mijloacele de informare în masă din ţară şi din afara ei. Ceva totuşi nu merge. Suntem, parcă, într-un nisip mişcător care ne tot înghite, ne tot încătuşează. Cert este că avem probleme.
Starea precară a economiei, de mai mulţi ani tot în tranziţie şi în proces de privatizare, este arătată cu degetul. Ea e vinovata. Cultura nu are bani, învăţământul este slab finanţat, sănătatea nu are resurse financiare suficiente, agricultura nu mai poate fi subvenţionată, alocaţiile pentru copii sunt mici, salariile funcţionarilor de stat lasă loc corupţiei. Totul porneşte de la bani. Multe s-ar rezolva dacă ar fi bani. Multe, dar nu toate.
Cine este slăbănogul care, în calendar, a dat numele zilei de ieri? Şi de ce vorbesc de starea naţiunii române astăzi, după duminica zisă „a slăbănogului“? Există vreo legătură între acestea? Poate fi descrisă starea naţiunii române astăzi ca o stare bolnavă, atinsă de vreo boală cronică, o stare de slăbănog? Şi da, şi nu - aş spune. Da, pentru că deja am arătat câte probleme avem în diverse domenii. Nu, pentru că omisiunea de care vorbeam că defineşte adeseori presa este evidentă în tentaţia de a nu prezenta, pe lângă ceea ce este rău în România azi, şi partea bună a lucrurilor.
Există, în ciuda aparenţelor, România profundă, cu oameni verticali, cu dragoste de ţară, cu frică de Dumnezeu. Avem şi copii geniali, şi mame sfinte, şi oameni jertfelnici, şi străjeri vajnici la fruntariile ţării, şi preoţi de excepţie.
Suntem cum sunt toate popoarele lumii lăsate de Dumnezeu sub cer. Nu suntem nici mai buni, dar nici mai răi ca alţii. Suntem un popor de oameni obişnuiţi, cu bucurii multe, iar acum cu dureri, încercări ceva mai multe decât de obicei.
„Voieşti să te faci sănătos?“ îl întreabă Hristos pe slăbănog. Acesta îi răspunde: „Doamne, nu am om….“. Într-un comentariu la acest text evanghelic, părintele mitropolit Antonie al Ardealului spune slăbănogului, continuând dialogul: „Nu ai om, ai un Dumnezeu“.
În cel de-al doilea text din Scriptură ce s-a citit ieri la Sfânta Liturghie, Sfântul Apostol Petru se adresează unui alt slăbănog cu cuvintele: „Te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi umblă!“.
„Popor român, te vindecă Iisus Hristos. Ridică-te şi umblă!“ Resursele adânci ale naţiunii române sunt puternice pentru că izvorăsc dintr-o fidelitate faţă de puterea Evangheliei timp de mai multe veacuri. Din străfunduri ţâşneşte o sevă care dă putere în vremuri de criză, precum cea de astăzi.
Este necesară o reaşezare a valorilor pe scara lor autentică. Este necesar curajul recunoaşterii de către români că răul nu ne vine doar de la o economie precară. Sunt voci care proclamă necesitatea caselor de toleranţă, care subliniază necesitatea recunoaşterii homosexualităţii ca alternativă la viaţa de familie, care pretind celor mai nocive secte onorabilitatea de care se bucură Biserica Ortodoxă şi câte, vai, alte aberaţii. Într-o asemenea situaţie intervine starea de slăbănog a unui popor. „Urâciunea pustiirii“ şi „adâncurile satanei“ sunt întronizate la loc de cinste.
Dintr-o astfel de păgânătate ne vine tot răul, nu doar din lipsa banilor, din cauza moştenirii pre-decembriste. Acestea îşi aduc contribuţia negativă la starea naţiunii. Răul total vine însă din altă parte. Va putea românul începutului de mileniu III creştin să discearnă între bine şi rău? Va fi el în stare să-şi recunoască starea de boală şi, prin aceasta, să reintre în normalitate, să se bucure de sănătate?
Poate vor fi ceva mai mulţi bani pentru cultură, sănătate, învăţământ, asistenţă socială etc. Va fi ceva mai multă credinţă în popor? Va fi ceva mai multă frică de Dumnezeu pentru a fi, drept consecinţă, mai înţelepţi? Dacă da, toate vor fi bine altoite pe adevăr: economia ţării, cultura, sănătatea, învăţământul, asistenţa socială. Ar fi bine atunci să luăm aminte la cuvintele lui Hristos către slăbănog: „Iată, te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai greşeşti, ca să nu-ţi fie ceva mai rău!“.
„Cine are urechi de auzit să audă!“
