Cuvântul şi Biserica la Părinţii din vechime

Descrierile biblice ale Bisericii primare includ textele-cheie pentru ceea ce a ajuns să fie cunoscut drept "eclesiologie euharistică". Conform eclesiologiei euharistice, Biserica se constituie din adunarea care frânge pâinea împreună şi se împărtăşeşte din acelaşi potir. Definiţia poate include şi referiri la autoritatea episcopului sub care oamenii se adună, dar accentul acestei perspective asupra Bisericii cade pe faptul că oamenii adunaţi pentru Euharistie sunt cei care formează Biserica, atât cea locală, cât şi cea sobornicească. Preşedintele Academiei Internaţionale de Ştiinţe Religioase, rev. prof. Stuart G. Hall, a susţinut în cadrul Colocviului AISR, ce s-a desfăşurat recent la Bucureşti, conferinţa cu titlul "Cuvântul şi Biserica la vechii Părinţi".

Textele-cheie se află în Epistola I Corinteni, unde doar jumătate dintr-un capitol (11, 17-34) şi câteva versete dintr-un altul (10, 14-22) fac referire la Euharistie şi celebrarea ei; de asemenea, cu toate că nu există nicăieri în epistolele atribuite Sfântului Pavel ceva care să contrazică principiile eclesiologiei euharistice, nici nu există vreun alt text în care acesta să ia în considerare sau să facă apel la lucrarea euharistică. Prin urmare, ar trebui să fim atenţi şi la alte abordări ale Apostolului.

Perspectiva Sfântului Apostol Pavel asupra Bisericii

Întâi de toate, ne întoarcem atenţia spre capitolele ce tratează despre darurile duhovniceşti (pneumatika): cap. 12-14. Aici principiul este evident, anume că darurile mai mari sunt o oportunitate pentru slujirea iubitoare faţă de comunitate, nu ocazia pentru mândrie şi dispreţuirea celorlalţi. Darurile duhovniceşti (charismata) de la acelaşi Duh sunt cele care îl preocupă (12, 4-6). Când acestea sunt enumerate, ele au o nuanţă verbală; se referă la Cuvânt:

"Unuia i se dă prin Duhul Sfânt cuvânt de înţelepciune, iar altuia, după acelaşi Duh, cuvântul cunoştinţei, şi unuia i se dă întru acelaşi Duh credinţă, iar altuia, darurile vindecărilor, întru acelaşi Duh; unuia faceri de minuni, iar altuia proorocie; unuia deosebirea duhurilor, iar altuia feluri de limbi şi altuia tălmăcirea limbilor. Şi toate acestea le lucrează unul şi acelaşi Duh, împărţind fiecăruia deosebi, după cum voieşte" (I Cor. 12, 8-11).

Prioritatea dată cuvântului de înţelepciune şi cuvântului cunoştinţei corespunde cu importanţa dată Apostolilor, proorocilor şi învăţătorilor (12, 28-31). Este bine de remarcat că credinţa este inclusă ca un dar egal cu celelalte. Aceasta s-ar putea explica în înţelesul că, atunci când cuvântul de înţelepciune şi al cunoştinţei este rostit, el este rostit către un ascultător, al cărui răspuns pozitiv sub formă de credinţă este la fel de mult un dar al Sfântului Duh ca şi elocinţa vorbitorului. Aşadar, cineva ar putea să afirme că Cuvântul rostit şi ascultat constituie Biserica, cel puţin la fel de mult ca şi răspunsul credinţei şi mulţumirea (euharistia).

Sfântul Justin Martirul, scriind în a doua jumătate a secolului al II-lea, descrie ritul baptismal, şi apoi continuă făcând referire la întâlnirile obişnuite, unde membrii îşi amintesc unul altuia despre angajamentul pe care şi l-au luat, mai ales: "În ziua numită a Soarelui (Duminica), toţi cei care trăiesc în oraşe sau la ţară se adună într-un loc şi mărturiile Apostolilor sau scrierile profeţilor sunt citite, atât cât este îngăduit" (Justin, 1 Apol. 67).

Aceste lucruri sunt urmate de un cuvânt al proestosului şi de rugăciunea în comun. După aceasta sunt săvârşite aducerile înainte şi rugăciunile euharistice, iar Sfintele Daruri sunt împărţite. Această preţioasă descriere este aproape tot ce avem pentru a ne putea lămuri asupra lecturilor euharistice înaintea veacului al IV-lea. Nu se poate deduce existenţa vreunui lecţionar sau a unor lecturi prestabilite, oricare ar fi înţelesul cuvintelor "atât cât este îngăduit", fie că înseamnă "atât cât timpul îngăduie" sau "atât cât mai marele îngăduie".

Meliton de Sardes, aproximativ 170 d.Hr., şi lucrarea Peri pascha, atribuită lui, oferă informaţii în plus. Acest document începe făcând referire la Scriptura abia citită, la ceea ce, evident, este o sărbătoare pascală. Meliton continuă cu tâlcuirea sa duhovnicească a Trecerii (a Ieşirii din Egipt) pe baza textului Exod 12. Un model similar este prezentat în vechea omilie pascală In sanctam pascha, greşit atribuită Sfântului Ipolit. Aceste dovezi sugerează că lecturi specifice erau asociate cu pascha încă de timpuriu, cu toate că lecturile de Paşte de mai târziu nu includ textul Ieşire 12. Cineva ar putea deduce că obiceiul de a citi anumite pasaje la momente potrivite s-a dezvoltat rapid şi este posibil ca fiecare comunitate, asemenea fiecărei sinagogi, să-şi fi dezvoltat anumite convenţii cu privire la secvenţa lecturilor.

Cuvântul era miezul comunităţii lor...

Două episoade ar putea să facă lumină asupra vitalităţii studierii Scripturii în perioada preconstantiniană. Dionisie I, episcop al Alexandriei din 247 până în 265, a trebuit să călătorească până în regiunea Arsinoe pentru a face faţă apostaziilor. Disputa a fost cauzată de o carte hiliastă a lui Nepos despre Apocalipsa Sfântului Ioan. Convocând clerul şi poporul, el a stat timp de trei zile încheiate pentru a discuta cartea şi pledând pentru interpretarea duhovnicească a Apocalipsei lui Ioan.

"Am dat naştere celei mai mari admiraţii pentru fraţi, pentru fermitatea lor, iubirea de adevăr, uşurinţa de a urmări o argumentare, inteligenţa lor, în timp ce ne expuneam, în ordine şi cu răbdare, întrebările, dificultăţile apărute şi punctele cu care eram de acord; pe de o parte, refuzând să ne agăţăm cu încăpăţânare... de opiniile avute la un moment dat şi, pe de altă parte, fără a ocoli contraargumentele, ci, atât cât era cu putinţă, încercând să ne luptăm cu întrebările ridicate şi să le dăm de capăt. Nici nu ne-am ruşinat, dacă eram convinşi de raţiune, să ne schimbăm părerile şi să ne dăm acordul, dar în mod conştiincios şi fără ipocrizie şi cu inimile deschise către Dumnezeu am acceptat orice s-a stabilit prin dovezile şi învăţăturile Sfintei Scripturi."

Dionisie susţine că a câştigat disputa cu contestatarii. Acest episod ilustrează modul cum bisericile, chiar şi-n zone îndepărtate, au dezvoltat o cultură literară. Activităţi ca acestea erau centrul vieţii bisericilor.

A doua ilustrare este din Martiriul Sfintelor Agapia, Irina şi Hiona care au mărturisit în Tesalonic. Şapte femei au fost arestate într-o casă, la munte, în anul 304 d.Hr. Irina a fost tratată în mod special, fiindcă avea "cufere şi sertare" cu cărţi şi pergamente, pe care femeia le ascunsese când împăratul a ordonat distrugerea cărţilor creştine la începutul anului 303, după care a fugit în munţi. Mai târziu, întorcându-se la casa lor, Irina mărturiseşte:

"Erau în casa noastră şi nu am îndrăznit să le scoatem afară, aşa că după aceasta am rămas într-o mare supărare, deoarece nu le mai puteam cerceta noaptea şi ziua, precum făcusem de la început până în acea zi, anul trecut, când le-am ascuns".

Sinceritatea Irinei a dus-o la a fi arsă de vie, o soartă pe care a acceptat-o cu demnitate. Prin urmare, avem o casă mică de femei trăind în jurul cercetării cărţilor: Cuvântul era miezul comunităţii lor, chiar dacă unele dintre cărţile lor s-ar putea să nu fi fost canonice.

Cultura Cuvântului, chiar dacă scrisă în cărţi, era în principal una a audierii. Scriitorii creştini împărţeau cu tovarăşii lor clasici concepţia că vorbele rostite imprimau ideile în minţi şi memorie. Cărţile şi scrisorile erau scrise în ideea că vor fi citite cu voce tare. Această idee se aplica deja în Noul Testament (Col. 4, 16), iar dintre Sfinţii Părinţi, Sfântul Grigorie de Nyssa se referă în mod constant la ascultătorii săi, rareori, dacă nu chiar niciodată, la cititorii săi. De asemenea, cuvintele în text nu erau separate şi nu aveau punctuaţie, aşa că interpretarea inteligibilă a ceea ce era scris necesita pricepere şi mare atenţie. Nu ne miră că o categorie a Cititorilor (lectores) a apărut în Biserici, ce au fost fixaţi ca un ordin al clerului inferior ce necesita hirotesia de către episcop; citirea Scripturii era ea însăşi o harismă.

Slujirile Cuvântului

Cu toate acestea, citirea textului nu este de-ajuns. Mesajul lui Hristos, jertfa Sa şi slava Sa trebuie regăsite în Lege şi în prooroci, iar textul trebuie aplicat la circumstanţele actuale, atât public, cât şi personal. De aici şi întreita slujire cu care îşi începe Pavel lista sa: "Pe unii

i-a pus Dumnezeu în Biserică: întâi Apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători..." (I Cor. 12, 28).

Acest subiect este mult discutat, dar se pare că Apostolii erau, în mare, trimişi ai unei comunităţi către alta, la origine martori oculari ai întâmplărilor Evangheliei sau membri ai misiunilor lui Pavel ori ai altcuiva asemenea. Apostolii ofereau punctul de pornire a propovăduirii lui Hristos.

Profeţii se presupune că se stabileau în cadrul comunităţii: ei vorbeau, în Duhul, cuvinte cu autoritate şi conduceau rugăciunile comune. Ei ofereau interpretări ale cuvintelor dumnezeieşti şi puteau de asemenea să se implice în probleme morale. Cuvântările lor s-au dezvoltat mai târziu în omiliile liturgice cu caracter mai formal, aşa cum funcţiile lor juridice şi liturgice au fost încorporate în funcţiile spirituale ale episcopilor, preoţilor şi diaconilor.

Învăţătorii sunt şi ei menţionaţi ca fiind vrednici de cinstire. Se pare că sarcina acestora era de a păstra şi de a transmite mai departe ceea ce a fost primit de la cei doisprezece Apostoli.

Mai târziu, când viaţa bisericească a început să se stabilizeze, gânditorii mai de seamă puteau să pretindă o anumită tradiţie învăţătorească drept autoritate pentru spusele lor. Această idee o găsim exprimată la Clement al Alexandriei. De asemenea, Eusebiu foloseşte şi expresia "succesiune apostolică". Cu toate acestea, în contextul folosit de ei, succesiunea apostolică nu e privită ca una ierarhică, instituţională sau sacramentală, ci mai mult seamănă cu succesiunea existentă într-o şcoală filosofică sau medicală antică.

Astfel de învăţători erau, cel mai adesea, laici, dar, deşi puteau fi ortodocşi, puteau de asemenea să înveţe lucruri ce depăşeau controlul episcopului. Este ştiut că eretici precum Basilides, Isidor sau Valentinus pretindeau că au luat învăţătura lor, prin succesiune, de la Apostoli.

Tradiţia învăţătorilor ce se autojustificau făcând apel la o oarecare succesiune asemenea celei din şcolile filosofice a dispărut, în mare parte, la începutul secolului al III-lea, pe măsură ce Ortodoxia credinţei a fost impusă de către marii arhierei. La fel s-a întâmplat şi în cazul proorocilor, al căror statut a devenit îngrijorător odată cu apariţia Noii Profeţii, o erezie frigiană cunoscută sub numele de montanism. Rolul Apostolilor s-a restrâns la ucenicii direcţi, de mult trecuţi la Domnul, ai Mântuitorului sau la cei în succesiune ierarhică directă cu ei. Activitatea tuturor celor trei vechi slujiri a fost preluată de episcopi, preoţi şi diaconi.

Scriptura în cadru liturgic: omilii, Botez şi Liturghie euharistică

Învăţaţii Bisericii primare elaborau diverse lucrări pe teme controversate sau din Scriptură, inclusiv comentarii. Totuşi, majoritatea acestor lucrări erau omilii bazate pe Scriptură. Între ascultătorii omiliilor, o categorie importantă erau catehumenii, care studiau Noul Testament înainte de a se apropia de taina Botezului. Astfel, lucrarea omiletică era o zonă în care Biserica interacţiona cu lumea şi cu cei abia iniţiaţi, câştigând inimi şi minţi şi dezvoltându-şi învăţătura în acelaşi timp.

De asemenea, ştim că, pe lângă utilizarea în scop apologetic sau educaţional a omiliilor, acestea însoţeau lucrările liturgice ale comunităţii. Omiliile ce ne-au rămas din perioada patristică clasică sunt, în majoritate, ori cuvântări adresate celor ce urmau să se boteze sau neofiţilor, ori exegeze ale Evangheliilor de la Sfânta Liturghie. Chiar şi cuvântările ocazionale, pentru a li se da greutate, se foloseau de argumente ale cuvântului lui Dumnezeu din Scriptură.

A doua modalitate prin care cuvântul divin s-a impregnat în liturgic este Botezul. Nu este vorba aici doar de simpla citire a Scripturii sau de expunerea ei sub formă de omilie, ci despre răspunsul celui botezat. Atât pregătirea, cât şi participarea la Botez presupuneau din partea individului o angajare în textul Scripturii, dar mai ales în principiile doctrinare. De la începuturi, un anumit fel de crez, sub formă interogativă sau afirmativă, a fost introdus în ceremonia baptismală. Eusebiu de Cezareea, fiind provocat să-şi mărturisească ortodoxia la Niceea, în 325, începe prin cuvintele:

"Aşa cum am primit de la episcopii dinaintea noastră şi în prima noastră catehizare şi când am primit afundarea, aşa cum am învăţat din Sfintele Scripturi şi cum am crezut şi am predat în timpul preoţiei şi arhieriei noastre, la fel şi acum..."

Aceasta arată cât de importante puteau fi instruirea şi mărturisirea baptismală pentru stabilirea credinţei. Noi credincioşi învăţau Scriptura şi îşi dădeau consimţământul cu interpretarea lor tradiţională, ortodoxă.

Apare aici problema "regulei de credinţă". Se presupune că, încă de la începuturi, conturul credinţei mărturisite la Botez a sugerat Sfântului Irineu şi altora ideea de "canon apostolic", de "regulă a credinţei" (regula fidei, după expresia lui Tertulian). Este vorba de un rezumat al credinţei de bază creştine, având rolul de a îndruma în interpretarea Scripturii. Doar interpretările care se potrivesc regulei de credinţă sunt acceptabile pentru Sf. Irineu. El nu prezintă această regulă într-o formă fixă, precum simbolurile sinodale de mai târziu, ci ca un scurt rezumat al credinţei: chiar Irineu are trei variante deosebite ale acestei reguli, deşi esenţa este aceeaşi.

Cuvântul şi Euharistia

În ciuda celor spuse mai sus, ideea regulei de credinţă nu derivă doar din practicile de mărturisire a credinţei în cadrul baptismal. Există o altă sursă orală a acestei tradiţii: Liturghia euharistică, ce rezumă Cuvântul lui Dumnezeu în acelaşi fel ca şi mărturisirile de la Botez.

Sfântul Justin Martirul scrie că momentul euharistic de după Botez, protosul, luând darurile, dă "slavă Tatălui tuturor, în numele Fiului şi al Sfântului Duh şi aduce mulţumire pentru că am fost găsiţi vrednici de toate darurile Sale", iar credincioşii răspund cu "Amin". La început nu existau forme fixe ale acestor rugăciuni euharistice, ci erau rostite liber, singura condiţie fiind să fie ortodoxe (cum explică Tradiţia Apostolică). Cu toate acestea, în linii mari, cuprindeau cam aceleaşi elemente, amintind de lucrările harului lui Dumnezeu în creaţie şi faţă de neamul omenesc, iar în final, subliniind jertfa mântuitoare a lui Iisus Hristos. Abia din secolele IV-V, texte fixe, mai lungi, au început să apară.

Având în vedere că introducerea Simbolurilor de credinţă în slujba euharistică nu s-a făcut decât mai târziu, din cauza ereziilor hristologice, putem spune că rugăciunile euharistice însele erau cele care exprimau adevărul evanghelic. Slava lui Dumnezeu şi răspunsul uman, Împărăţia şi pocăinţa din Evanghelie sunt întrupate în actul euharistic. Exemple elocvente, deşi depărtate în timp, sunt Liturgia mystica, încorporată în Didascalia Apostolilor, şi Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare. Elementele acestor rugăciuni puteau forma foarte bine o variantă a regulei de credinţă. Astfel, slujitorul era de aşteptat ca, fie rugându-se liber, fie într-o formă fixă, să adune în rugăciunea sa euharistică principiile de bază ale credinţei biblice, în felul acesta păstrând şi dezvoltând "canonul" apostolic, tradiţia pe care a primit-o. Prin urmare, trebuie să luăm în considerare aceste lucruri atunci când vorbim despre rolul jucat de cuvânt în formarea Bisericii.

" Omiliile ce ne-au rămas din perioada patristică clasică sunt, în majoritate, ori cuvântări adresate celor care urmau să se boteze sau neofiţilor, ori exegeze ale Evangheliilor de la Sfânta Liturghie. Chiar şi cuvântările ocazionale, pentru a li se da greutate, se foloseau de argumente ale cuvântului lui Dumnezeu din Scriptură."