„Dacă bobul de grâu nu moare…“

Mor în fiecare zi!, spune Sfântul Apostol Pavel în I Cor. 15, 3. "Vremea morţii e în fiecare clipă", afirma şi un scriitor englez din secolul trecut, T. S. Eliot. Tot ceea ce trăieşte este o formă de moarte: tot timpul murim. Dar, în această experienţă cotidiană a morţii, fiecare moarte este urmată de o nouă naştere: orice moarte este, în acelaşi timp, o formă de viaţă. Viaţa şi moartea nu sunt contrarii, nu se exclud, ci se întrepătrund. Orice existenţă umană pe acest pământ este o îmbinare de moarte şi de înviere.

Cuvântul stareţului Sofronie Saharov "e imposibil să trăieşti ca şi creştin, poţi doar muri creştineşte" este o provocare în lumea de azi, şi el a suscitat nu puţine reacţii atât din partea creştinilor, cât şi din partea celor lipsiţi de Botezul în numele Sfintei Treimi.

Mulţi dintre ultimii menţionaţi pot găsi în această frază o confirmare, o justificare a alegerii lor de a părăsi Biserica; o astfel de afirmaţie le odihneşte conştiinţa în ceea ce priveşte convingerea lor: credinţa creştină este pesimistă, culpabilizantă, ba chiar una care încurajează moartea.

Dar pentru noi, creştinii, ce înseamnă acest cuvânt? Împreună cu ucenicii, aducându-ne aminte de spusele din Evanghelia după Ioan, am putea zice şi noi: "Greu este cuvântul acesta! Cine poate să-l asculte?" (Ioan 6, 60)

"Dumnezeu ne cere totul, dar mai ales ne dă totul"

Hristos a înviat din morţi, dar cu moartea Sa călcând moartea, mergând până la dăruirea de Sine. Astfel ne-a deschis drumul către Viaţă. "Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţă şi să o aibă din belşug. Păstorul cel bun îşi pune viaţa pentru oile Sale" (Ioan 10, 10-11).

Aşa cum afirma o stareţă ortodoxă din Occident, maica Genoveva, "Dumnezeu ne cere totul, dar mai ales ne dă totul. Eu Îl văd în primul rând ca pe Cel care iubeşte. Văd mai întâi iubirea, apoi renunţarea. Pentru mine, Dumnezeu se descoperă întâi în inimă şi se face iubire. Aici este primul pas uimitor şi minunat, acest dar, acest har, această bucurie. Apoi renunţarea vine prin iubire, căci odată ce noi iubim, vedem toată mizeria noastră, ne e sete de sfinţenie, dar nu putem avansa spre unirea cu Dumnezeu decât prin renunţarea la noi înşine… Şi atunci, tot ceea ce noi ascundem în suflete, toate durerile noastre, toate nopţile noastre adăpostesc noi bucurii, noi mângâieri, noi lumini".

Nu putem urma pe Hristos în drumul său chenotic decât scufundându-ne în iubire, acest dar pe care îl face de la El însuşi până la sfârşit, acest curent care străbate Persoanele Sfintei Treimi şi pe toţi oamenii credincioşi Ei.

Trebuie mai întâi să primim harul, bucuria şi să le lăsăm să ne impregneze fiecare cută a sufletului nostru. "Renunţarea vine din iubire…" În privirea milostivă a lui Hristos îndreptată către noi, putem să ne descoperim propria fragilitate, limitele noastre, slăbiciunile noastre, păcatul nostru. Şi putem puţin câte puţin să-L lăsăm pe Hristos să ne despartă de tot ceea nu suntem noi, să primim puţin câte puţin de la El adevărata noastră înfăţişare, să murim pentru a învia cu El.

Viaţa omului pe pământ este marcată de moarte. Ea are un început şi un sfârşit. De-a lungul întregului periplu terestru, noi trebuie să învăţăm a face din numeroasele treceri şi schimbări întâmplate în existenţa noastră punţi care să ne mute de la lucrurile morţii la cele ale vieţii. Secretul unei vieţi omeneşti pline de bucurie constă în a şti să consimţi la limitele ei, la eşecurile ei, la bolile ei, la bătrâneţe, la despărţiri, la plecări, la rupturile care intervin pe parcursul ei…

Hristos a primit condiţia noastră umană pentru a o salva dinăuntru, asumând-o până la sfârşit. El a distrus astfel fatalitatea, deschizând drumul către o viaţă nouă, viaţa veşnică. Mântuitorul a luat integral asupra Sa revolta făpturii cuvântătoare şi a întâmpinat-o cu o inimă compătimitoare, fără înverşunare, fără ranchiună, iertător:

"Strigăt de deznădejde profundă,

Ultimă angoasă a fiinţei umane.

Predat chinurilor morţii,

Predat Lui Însuşi,

Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu,

Pentru ce M-ai părăsit?

El nu e decât sete,

Sete de Tatăl,

Dincolo de absenţa Lui,

Sete de iubirea noastră,

Dincolo de refuzurile noastre…"

Am fost botezaţi în moartea lui Hristos şi Tatăl ne-a făcut să renaştem cu El pentru a trăi.

Este un mare har acest botez. Ne revine nouă să-l actualizăm, să facem să intre realitatea sa în viaţa noastră de toate zilele. Din micile noastre treceri de la moarte la viaţă să clădim drumul eliberării, al iubirii şi al milei până la marea trecere care ne aşteaptă pe toţi şi care va fi împlinirea tuturor.

Hristos ne invită să intrăm cu El în lupta pentru iubirea mântuitoare. Iubirea lui Dumnezeu este atât de mare, încât ea ne angajează total, ea ne expune în întregime. Este ca şi cum Domnul ne-ar spune, în faţa suferinţei pe care o traversăm sau a încercării care se iveşte brusc în viaţa noastră: "Vrei tu să asumi acest rău împreună cu Mine?"

Cum ar putea Dumnezeu să facă înţeleasă dragostea Sa pentru oameni, dacă aceştia nu ar vedea în vieţile lor cât de mare este aceasta? E nevoie ca omul să vorbească acestei iubiri, lăsând-o să traverseze viaţa lui până la ultima fibră. Pentru că părintele Sofronie spunea: "atâta timp cât fiinţa umană trăieşte în această lume, în acest trup, ea este totdeauna ca acoperită cu un văl, şi acest văl nu îi permite să rămână desăvârşit, fără întrerupere în Dumnezeu spre care se înalţă sufletul său".

Privirea sfinţilor, în acelaşi timp profundă şi îndurerată, străbate prin şi dincolo de vreme şi spaţiu toată neputinţa şi mizeria lumii. E o privire care, de asemenea, ştie, în Duhul Sfânt, că angoasa şi slăbiciunea lumii sunt ascunse în inima Tatălui şi tainic asumate în moartea şi Învierea Fiului.

Este o privire în întregime interioară, străbătută de mila Domnului Însuşi, ca atunci când a văzut mulţimea ca pe nişte oi fără păstor sau când a plâns pentru Ierusalim, adresându-se femeilor pe drumul Crucii.

Renunţarea la sine pentru a face loc lui Hristos

După Înălţarea la Cer, Hristos S-a aşezat de-a dreapta Tatălui, întotdeauna gata să mijlocească. El îmbrăţişează totul, lumea întreagă o poartă în iubirea Sa. Dar El caută încă şi astăzi oameni, bărbaţi şi femei, în care mila şi rugăciunea să se poată întrupa, cei şi cele pe care Tatăl i-a chemat prin Duhul să-L urmeze pe Fiul Său şi să-I poarte chipul. Duhul Sfânt zugrăveşte în noi trăsăturile chipului Domnului şi prin invocarea numelui care este mai presus de orice nume, numele lui Iisus, rugăciunea Sa devine a noastră, ne întoarce, pe de o parte, la Tatăl, iar pe de altă parte spre umanitatea care-L iubeşte şi suferă atât de mult. Acceptând să ne lăsăm modelaţi de trăirea lui Hristos, noi intrăm în stare de kenoză (smerenie), care puţin câte puţin curăţă inima noastră, neştiutoare de iubire cu adevărat. E un proces de dezgolire, de renunţare la sine, în acelaşi timp aspru, dar şi bucuros, când putem spune la fel ca Sfântul Ioan Botezătorul: "Bucuria mea s-a împlinit. Acela (Hristos) trebuie să crească, iar eu să mă micşorez" (Ioan 3, 29-30).

E un drum interior în care noi trebuie să învăţăm să murim faţă de tot ceea ce este inspirat, animat de micul nostru eu, acest eu egoist, "omul cel vechi" din noi care se întrupează în actele şi raporturile noastre cu ceilalţi. Drum de curăţire şi liniştire când lăsăm să stăpânească pacea înăuntrul nostru.

Tăcerea aduce cu sine curăţia: când ne vom hotărî să murim pentru a trăi? Şi moartea este o tăcere. E necesar să tacă vocile discordante, vocile orgolioase, revendicative…

"Dacă bobul de grâu nu moare…"; tăcerea ne face asemenea bobului de grâu pus în pământ. Fericiţi cei care, dăruindu-şi mintea şi inima lui Dumnezeu, nu privesc nici măcar la ceea ce Domnul face în ei. Fericit cel care iubeşte fără să se preocupe de iubirea sa, care merge pe calea sa fără să vadă progresul său.

Acel om se află într-o profundă uitare de sine şi fără reflecţie, fără analiză, cu nevinovăţie, se odihneşte deplin în sânul lui Dumnezeu precum pruncul la sânul mamei sale. Duhul Său, voia Sa, viaţa Sa care trebuie să fie toate în toţi, iată crearea omului nou, iar ascultarea este fructul acestei tăceri. (Traducere de Augustin Păunoiu din articolul "Vivre en chrétien est impossible, on ne peut que mourir en chrétien", Sœur Minke, revista Buisson Ardent, nr. 4, 1998)