Darul bogăţiei, iubirea de fraţi şi apropierea de Dumnezeu

Bogăţia este o stare râvnită de mulţi oameni, este privită ca ceva ideal. Bogăţia materială, trecătoare, adică averile şi banii nu sunt scop în sine, ci mijloc de a cultiva bogăţia spirituală, netrecătoare, cerească. Oamenii bogați din toate vremurile, care devin mari binefăcători prin săvârșirea constantă a actelor caritabile sub îndrumarea Bisericii, se înscriu într-o tradiție de veacuri. 

Izvorul filantropiei este Însuși Domnul nostru Iisus Hristos, Cel care ră­mâne cel mai mare Filantrop al istoriei. În timpul vieții pământești, Mântuitorul Hristos înmulțește vinul la Nunta din Cana Galileii (Ioan 2, 1-11), ca început al minunilor Sale, înmulțește pâinea și peștele în mai multe rânduri, pentru a hrăni mulțimile de oameni care Îl ascultau (Matei 14, 17-19; Ioan 21, 11) și, ceea ce este fundamental, ni Se dăruiește în chip absolut smerit până la sfârșitul veacurilor în Sfântul Trup și Sânge pentru ca noi să trăim în El, în același mod smerit.

Astfel, orice acțiune filantropică a omului este deplină și își atinge cu adevărat scopul numai dacă este raportată la El, fiind săvârșită în lumina Sfintei Scripturi și a învățăturii Sfinților Părinți. Mântuitorul Hristos spune simplu și adânc: „Cine nu este cu Mine este împotriva Mea şi cine nu adună cu Mine risipeşte” (Matei 12, 30).

Biserica încă de la început a fost preocupată de întrajutorarea fraților aflați în nevoi. Epistolele Sfinților Apostoli păstrează o serie de măr­turii despre colectele inițiate în Bise­rica Primară. Sfânta Lidia, membră de nădejde a comunității din Filipi, poate fi numărată printre primii cti­tori de locașuri de rugăciune în Europa, pentru că și-a pus casa la dispoziția obștii creștine de acolo (Fapte 16, 14-15). Vameșul Zaheu, pătruns de prezența Mântuitorului Hristos, declară instantaneu că este gata să ofere până la jumătate din averea sa, dacă a nedreptățit pe cineva cu ceva (Luca 19, 8), apoi su­tașul Corneliu (Fapte 10, 31) sau stă­pânul sclavului fugar Onisim (Filimon 1, 9-12), fiind oameni în­stă­riți și totodată apropiați ai Apos­tolilor, sigur ajutau comunitățile de creștini în mod substanțial.

În timp, istoria bisericească consemnează nume de slujitori sfinți care s-au identificat cu filantropia. Între cei mai cunoscuți se numără Sfinții Ierarhi Vasile cel Mare (330-379) și Ioan Gură de Aur (347-407, sau Sfântul Ioan, Patriarhul Alexandriei (sec. VI), numit pentru totdeauna „cel milostiv”.

Studii temeinice aduc la lumină faptul că filantropia în Imperiul Bizantin, cu care Ortodoxia româ­nească are o strânsă legătură, se constituia într-un element important al gândirii religioase, morale și sociale, fiind practicată de Bise­rică, de familiile imperiale sau de persoane înstărite, precum negustorii, aristocrații sau înalții demnitari de stat. De exemplu, un anume negustor Andronic împreună cu soția sa, Anastasia, din Antiohia, se remarcau în timpul împăratului Teodosie cel Mare (347-395) prin deosebite acțiuni filantropice, devenind protectori plini de compasiune pentru cei bolnavi și săraci (A se vedea: Demetrios J. Constantelos, Filantropia bizantină și asistența socială, Ed. Doxologia, Iași, 2014). Despre un aristocrat anonim, care poseda o avere enormă și o sută de corăbii în jurul anului 400, se relatează că „a aflat de comorile din rai și și-a vândut toate bunurile, donând banii săracilor, instituțiilor filantropice și bisericilor”. Ca tradiție în Imperiul Bizantin, oamenii bogați lăsau prin testament averi însemnate orfanilor, persoanelor lipsite de ajutor, precum și unor instituții de caritate. Evstatie Boilas, un cetățean foarte bogat al imperiului, scria în secolul al IX-lea: „Orice rămâne trebuie să fie dat fraților și stăpânilor noștri, care sunt săracii”. De asemenea, lucru demn de men­țio­nat este și faptul că, adesea după vindecarea unei grele suferințe, pentru un bizantin era firesc să-și exprime recunoștința față de Dumnezeu prin săvârșirea de acte caritabile îndreptate către orfani și văduve.

Venind pe pământ românesc și ceva mai aproape de vremurile noastre, ne putem gândi la Sfântul Ierarh Iosif cel Milostiv al Moldovei (1818-1902), la Marele Ierarh Sfânt Antim Ivireanul (1650-1716), care a lăsat moștenire testamentară în Mănăstirea Tuturor Sfinților din Capitală tocmai facerea de bine, purtarea de grijă față de tinerii neajutorați, așa cum a procedat el însuși în timpul vieții. Un alt strălucit exemplu de ierarh milostiv este Sfântul Calinic de la Cernica (1787-1868), din biografia căruia aflăm că a fost un mare sprijin pentru popor în împrejurări foarte grele. În timpul năvălirilor otomane adăpostea și hrănea în Mănăstirea Cernica pe mulți locuitori ai Bucu­reștiului, iar pe lângă întemeierea de mănăstiri, cum ar fi Frăsinei sau Pasărea, s-a ocupat și de fondarea unor școli. Astfel, filantropia era o constantă în viața lui, lăsând chiar în testament mențiuni clare, în sensul continuării filantropiei și după trecerea sa la cele veșnice.

Cu privire la negustorii creștini, care în general au fost oameni credincioși și înstăriți, e potrivit să observăm că Însuși Mântuitorul face mai lesne de înțeles anumite învă­ță­turi, apelând la exemple care trimit la activitatea acestora: ilustrarea Împărăției cerurilor (Matei 13, 45-46), pilda minelor (Luca 19, 13-24) sau cunoscuta pildă a ta­lan­ților (Matei 25, 14-28). De asemenea, Sfinții Părinți, precum Simeon Noul Teolog (949-1022), considerat a fi cel mai mare mistic bizantin, operează în învățături cu paralele din viața negustorilor, după cum arată un cercetător actual al vieții sale, Mitropolitul Ilarion Alfeyev.

În același chip, pentru a sublinia și mai mult latura practică a lumii negustorilor transpusă în viața Bisericii, mai poate fi menționat că mari sfinți, precum Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava (sec. XIV), Sfântul Cuvios Teodosie (sec. XI), fondator al Lavrei Peșterilor din Kiev, și, mai cu seamă, Sfântul Serafim de Sarov (1754-1833), s-au ocupat în tinerețe cu comerțul, provenind din familii de negustori cu o puternică tradiție creștină și filantropică. Serafim de Sarov, și el un mare sfânt isihast al Bisericii, urmează în învățătura sa exemplul practic întâlnit și la Sfântul Simeon. În cunoscuta convorbire despre scopul vieții creștine, avută cu ucenicul său Nikolae Motovilov, Cuviosul Serafim, străduindu-se să-i explice ucenicului într-un mod cât mai concret cele mai potrivite căi pe care se poate dobândi harul Duhului Sfânt în viața omului, îi vine foarte la îndemână să apeleze la anumite exemple din viața negustorilor, mai ales că le cunoștea din propria experiență.