Anul 2024, dedicat în Patriarhia Română pastorației și îngrijirii bolnavilor și Sfinților tămăduitori fără de arginți, ne-a oferit prilejul redescoperirii importanței unei lucrări mari și sfinte, aceea
Darurile Duhului Sfânt
În Simbolul de credinţă, Biserica Îl proclamă pe Duhul Sfânt „de viaţă făcătorul… prin care toate s-au făcut“. Cosmosul se iveşte la capătul mişcării de pogorâre a lui Dumnezeu, ca lucrare a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfânt. Atunci, în prima zi a creaţiei, „Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor“, încălzind, precum pasărea ouăle, raţiunile seminale risipite în apele primordiale. Căldura iubirii lui Dumnezeu, transmisă de aripile Porumbiţei Duhului, a adus totul în existenţă. Omul însuşi, preotul şi coroana creaţiei, e ţărână însufleţită de suflarea Duhul lui Dumnezeu, şi doar prin această pneuma devine „suflet viu“, „după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu“ Cel în Treime.
Părinţii răsăriteni au văzut în Duhul Sfânt principiul activ al oricărei lucrări de zidire, rezidire şi sfinţire a lumii. Prin rugăciunea Împărate ceresc, Duhul e chemat la începutul fiecărei slujbe ortodoxe pentru a coborî veşnicia în timp, a înnoi şi sfinţi creaţia. Sfânta Liturghie, de pildă, începe cu Împărate ceresc şi culminează în actul invocării Duhului pentru transfigurarea şi sfinţirea cinstitelor daruri şi a celor prezenţi („Trimite Duhul Tău Cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte“ - din Rugăciunea Epiclezei euharistice).
Chipul Duhului în sfinţi
Duhul Sfânt a oferit daruri comune întregii umanităţi, dar oferă şi daruri specifice fiecărui om în parte. Darurile pe care Duhul le-a făcut omenirii întregi sunt universale, deosebite de darurile particulare sau specifice, pe care Duhul le face fiecărei persoane la nivel individual. Darurile universale au fost date o dată pentru totdeauna în vederea mântuirii tuturor oamenilor, pe când darurile personale sunt făcute fiecărei persoane în parte şi rămân asupra omului dacă conlucrează cu harul şi nu îngroapă talanţii primiţi, precum sluga leneşă.
Dacă Fiul e icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, Duhul nu-şi mai are chipul în altă persoană divină. Deşi coboară în lume, Duhul lucrează tainic şi discret, descoperindu-se în darurile şi harismele Sale, dar mai cu seamă în „pleroma“ Bisericii, în sfinţii Săi. Chipul Duhului nu mai este, aşadar, o persoană divină, ci persoana umană transfigurată şi îndumnezeită.
Cincizecimea descoperă şi ne dăruieşte plenar şi lucrător Sfânta Treime. Prin Pogorârea Duhului Sfânt, Biserica se umple de Treime. În tradiţia liturgică a Bisericii Ruse, în Duminica Rusaliilor se celebrează de fapt sărbătoarea Sfintei Treimi şi abia în ziua următoare, în „lunea Sfântului Duh“, e sărbătorită Pogorârea Sa. Prin Pogorârea Duhului Sfânt comuniunea trinitară se extinde în viaţa Bisericii pentru ca oamenii să participe la viaţa de comuniune veşnică a Sfintei Treimi (In. 17, 21).
Prin Duhul, omul Îl descoperă şi Îl primeşte pe Dumnezeu de Tată: „Aţi primit Duhul înfierii, prin care strigăm: Avva! Părinte!“ (Rom. 8, 15-16). Tot prin Duhul Îl descoperim pe Iisus ca Domn: „Nimeni nu poate să zică: Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt“ (I Cor. 12, 3).
Boris Bobrinskoy semnalează că Duhul e dăruit Bisericii nu doar de Tatăl şi de Fiul, ci, împărtăşind Bisericii darurile Sale, El o adapă chiar „cu Darul lui Dumnezeu care este El Însuşi“.
Prin Pogorârea Duhului Sfânt intră în timp, ca Împărăţie deschisă spre zări cereşti, Biserica. Astfel, Biserica însăşi e darul Duhului, căci ea Îl găzduieşte atât ca Dar, cât şi ca Dăruitor. Biserica e darul Duhului Sfânt, ca apoi Duhul să fie darul Bisericii. În opinia Sfântului Irineu de Lyon, „acolo unde este Biserica este şi Duhul lui Dumnezeu şi acolo unde este Duhul lui Dumnezeu este Biserica şi tot harul Său“. Aceasta înseamnă că Biserica e darul prezenţei Duhului şi a întregii Treimi. Ea e toposul prin excelenţă al prezenţei şi lucrării Duhului ca Duh al comuniunii. Ierarhia şi sinoadele Bisericii sunt şi ele daruri ale Duhului.
Tot în Biserică sunt revărsate, pentru „tot omul ce vine în lume“, şi alte daruri sfinte: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, Sfintele Taine şi ierurgiile, ca mijloace de luminare şi sfinţire a creştinilor. De n-ar fi grăit Duhul prin prooroci, iar mai apoi prin Apostoli, n-ar fi existat Scripturile. Iar Sfânta Tradiţie nu e altceva, după afirmaţia părintelui Stăniloae, decât „viaţa Duhului în Biserică şi viaţa Bisericii în Duhul Sfânt“. Tainele şi Ierurgiile sunt mijloace de transmitere a harului Duhului Sfânt în vederea curăţirii şi sfinţirii celor credincioşi şi a cosmosului întreg. Ele sunt indispensabile mântuirii ca harul însuşi.
Referindu-se la darurile Duhului, Sfântul Ioan Gură de Aur spunea într-o omilie a sa la Rusalii: „Te întreb, care bunătate din cele ce alcătuiesc mântuirea noastră nu s-a înfăptuit prin Duhul Sfânt? Prin Sfântul Duh ne-am izbăvit de robie, am fost chemaţi la libertate, am fost urcaţi la înfiere, am fost plăsmuiţi din nou, de sus, ca să spun aşa, şi am lepădat povara grea şi urât mirositoare a păcatelor. Prin Duhul Sfânt avem soboare de preoţi, avem cete de învăţători. Din izvorul acesta avem şi darurile descoperirilor şi harul vindecărilor. De aici îşi au obârşia şi toate celelalte cu câte se împodobeşte biserica“.
Duhul în darurile, roadele şi harismele Sale
Darurile nenumărate şi diverse ale Duhului Sfânt sunt înflorirea harului divin în suflet, împroprierea şi personalizarea lui în cel ce crede lucrător. Darurile Duhului sunt, prin urmare, roadele colaborării concrete a omului cu harul divin, talanţii înmulţiţi în arşiţa şi sudoarea zilei. Aceste daruri sunt primite prin Taina Mirungerii, Taina pecetluirii cu Duhul Sfânt. Urmând profetului Isaia (11, 2-3), Biserica vorbeşte despre şapte daruri ale Duhului. Luându-le din Domnul Hristos („din al Meu va lua“), Duhul le sădeşte în suflete: „Şi Se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înţelepciunii şi al înţelegerii, duhul sfatului şi al tăriei, duhul cunoştinţei şi al bunei-credinţe. Şi-L va umple pe El duhul temerii de Dumnezeu“. După Sfântul Maxim Mărturisitorul, prin darul temerii încetăm să mai păcătuim, iar prin cel al tăriei începem lucrarea virtuţilor. Celelalte daruri ne conduc spre iluminare.
Oamenii se împărtăşesc în viaţa lor duhovnicească de darurile Duhului în măsura capacităţii lor de a le activa. Altfel, ele rămân în stare latentă, în potenţă, talant îngropat în ţarina sufletului, pentru care avem a da socoteală la întoarcerea Domnului.
Roadele Duhului însă, care sunt daruri sporite haric prin lucrarea de sfinţire a omului, sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel: „Iar roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia“ (Gal. 5, 22).
Darurile cu totul speciale, pe care Dumnezeu le-a dat unor creştini, mai ales la începutul Bisericii, pentru naşterea, răspândirea şi consolidarea ei sunt numite harisme (facerea de minuni, proorocia, apostolia etc. - cf. I Cor. 12, 8-10). Lucrând prin minuni ce izbeau ochiul şi zguduiau sufletul, harismaticii aveau rolul, aproape constrângător, de a aduce pe cei ce nu credeau la credinţă. Unele dintre aceste harisme (glosolalia sau vorbirea în limbi, tâlcuirea limbilor) au încetat pentru că şi-au atins scopul pentru care au fost date.
În sufletele curate şi sfinte nu găzduiesc doar darurile cereşti, ci Dăruitorul Însuşi, Preasfânta Treime. Dumnezeu ne cere inimile noastre spre a locui El Însuşi în ele. Cum El nu vrea din ale noastre, ci pe noi, nu ne dăruieşte din ale Sale, ci ni se dăruieşte El Însuşi, ca „Cel ce Se împarte şi nu Se desparte, Cel ce Se mănâncă pururi şi niciodată nu Se sfârşeşte şi pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte“.