Dascălii credinței și misiunii Bisericii

Biserica noastră îi prăznuiește mâine, în mod special, pe corifeii sau conducătorii Apostolilor, pe Sfinţii Petru şi Pavel, consideraţi pe bună dreptate aşa pentru modul în care ei au înţeles să-şi trăiască viaţa după întâlnirea cu Hristos, pentru transmiterea învăţăturilor Izvorului vieţii, Iisus Hristos Mântuitorul lumii, pe care le-au consemnat ca nimeni alţii în epistole sau scrisori deosebit de frumoase şi de bogate în conţinut teologic, dar şi pentru modul în care şi-au încheiat viaţa pământească. Ambii au pătimit mult pentru transmiterea adevărurilor evanghelice, suferind fără cârtire bătăi, foame, frig, lanţuri şi închisori şi în cele din urmă moarte de martiri la Roma, în timpul păgânului împărat Nero.

Începând cu Origen şi continuând cu Sfinţii Părinţi Capadocieni, cu Sfântul Ioan Gură de Aur (cel care are omilii la toate Epistolele Sfântului Pavel) şi până în zilele noastre, vom vedea că mulţi s-au îndeletnicit cu comentarea şi tâlcuirea anumitor pasaje măcar din Epistolele Sfântului Pavel şi ale Sfântului Petru.

Despre Sfântul Apostol Petru ştim că înainte de chemarea la Apostolat fusese pescar. Chemarea lui s-a petrecut în cadrul unei pescuiri minunate, când el, împreună cu Iacov şi Ioan, fiii lui Zevedeu, L-au urmat pe Iisus, lăsând totul. Pescuirea aceasta minunată a fost un moment decisiv în existenţa viitorului Apostol Petru, dar şi în viaţa fraţilor Iacov şi Ioan, Boanerghes sau Fiii tunetului, cum erau ei cunoscuţi de către Comunitatea Apostolică.

Sfântul Apostol Petru lua adeseori cuvântul şi vorbea în numele tuturor Apostolilor. La vreme de grea încercare el s-a dovedit însă a fi un om fricos. Dacă înainte cu puţin timp de Pătimirile Mântuitorului el spunea că Îl va urma pe Domnul, chiar şi la moarte, văzând suferinţele Domnului Iisus, el s-a lepădat de trei ori spunând şi jurându-se: Nu-L cunosc pe Omul Acesta! Însă Domnul nu l-a lăsat aşa. A văzut pocăinţa lui, a văzut regretul lui şi l-a reabilitat. Căci dacă printr-o pescuire minunată a fost chemat Simon-Petru la Apostolat, tot printr-o pescuire minunată a fost reconfirmat Apostol, în urma lepădării sale. I-a adus aminte Hristos Cel înviat că el, Petru, nu mai este pescar de peşti, ci pescar de oameni. Vei prinde oameni să-i faci vii, cel care prinde oameni și îi păstrează vii/de acum înainte vei fi pescar de oameni, i-a spus lui Domnul Iisus. Este vorba, aşadar, de o vânătoare menită să salveze viața vânatului şi nu să i-o piardă.

După Pogorârea Duhului Sfânt, harul dumnezeiesc, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele cu lipsă le împlineşte, a făcut dintr-un om fricos, cel mai curajos dintre Apostoli, Sfântul Petru vorbind fără frică în faţa sinedriului şi în faţa iudeilor despre Iisus Hristos - Începătorul vieţii (Faptele Apostolilor 3, 15), de care iudeii s-au lepădat şi pe care romanii L-au răstignit. Pentru că după ce a vindecat pe acel olog care stătea la Poarta Frumoasă a Templului din Ierusalim, Petru a spus poporului: „Bărbaţi israeliţi, de ce vă miraţi de acest lucru, sau de ce staţi cu ochii aţintiţi la noi, ca şi cum cu a noastră putere sau cucernicie l-am fi făcut pe acesta să umble. Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov, Dumnezeul părinţilor noştri a slăvit pe Fiul Său Iisus, pe Care voi L-aţi predat şi L-aţi tăgăduit în faţa lui Pilat, care găsise cu cale să-L elibereze. Dar voi v-aţi lepădat de Cel sfânt şi drept şi aţi cerut să vă dăruiască un bărbat ucigaş. Iar pe Începătorul vieţii L-aţi omorât, pe Care însă Dumnezeu L-a înviat din morţi şi ai Cărui martori suntem noi” (Faptele Apostolilor 3, 12-15). În urma acestui discurs emoţionant, Petru şi Ioan au fost întemniţaţi şi li s-a poruncit cu asprime să nu mai vorbească nimic despre Iisus. Dar ei au răspuns zicând: „Judecaţi dacă este drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu” (Faptele Apostolilor 4, 19).

Înainte de a fi chemat de Mântuitorul pe drumul Damascului, Apostolul Pavel fusese un iudeu credincios, un iudeu învăţat şi se numea Saul (cel mare, cel măreţ - Pavel înseamnă cel mic, cel neînsemnat sau umil). A făcut cea mai înaltă şcoală la picioarele lui Gamaliel, cel mai mare dascăl al iudeilor din acea vreme, dar în râvna lui pentru iudaism s-a comportat ca un prigonitor al creştinismului. În Epistola către Galateni, el spune că sporea în iudaism mai mult decât cei de o vârstă cu el din neamul lui. Din această râvnă pentru iudaism a ajuns să prigonească Biserica lui Hristos. Dar, chemat fiind în mod minunat, a înţeles că lovind în creştini, loveşte de fapt în Hristos. 

Sfântul Ioan Gură de Aur îl numeşte pe Sfântul Apostol Pavel „livadă de virtuţi” şi „Rai duhovnicesc”. Dacă ar fi să-l comparăm pe Pavel cu Abel, Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Abel este lăudat pentru că a adus jertfă curată, dar „jertfa lui Pavel este cu atât mai bună decât a lui Abel cu cât mai bun este cerul ca pământul. Pentru că nu e numai una jertfa lui Pavel, ci el se jertfea în fiecare zi, murea în fiecare zi şi purta în trupul lui omorârea Domnului Hristos. Se găsea necontenit în faţa primejdiilor: se junghia prin voinţă şi nu jertfea boi şi oi, ci se jertfea pe sine însuşi în fiecare zi”.

El nu a călătorit de dragul călătoriei, ci a mers prin oraşe şi prin cetăţile lumii ca să smulgă spinii păcatelor, ca să semene cuvântul credinţei, să alunge rătăcirea şi să aducă adevărul. Şi dacă vom spune că Abel a fost ucis pe nedrept de către fratele lui, Cain, Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că Abel a căzut ucis de fratele lui, pe care nici nu-l nedreptăţise, dar nici nu-i făcuse vreun bine. Pavel, însă, a fost ucis de aceia pe care se silea să-i smulgă din nenumărate rele şi pentru care suferise tot ce suferise.

Apoi, Sfântul Ioan îl pune pe Sfântul Pavel în balanţă cu Noe. Noe era într-adevăr desăvârşit în neamul lui şi era un om drept. El s-a mântuit numai pe el cu copiii lui când a venit potopul cel mare, dar Pavel, când potop mai cumplit decât cel din vremea lui Noe s-a abătut asupra lumii, n-a bătut câteva scânduri unele lângă altele, n-a făcut corabie, ci în loc de scânduri, a alcătuit epistole. N-a smuls din mijlocul valurilor două sau trei rude, ci lumea întreagă, care era pe cale să se înece. Corabia lui Pavel nu era ca aceea a lui Noe, care se învârtea într-un loc, ci ea a mers până la marginile lumii. Şi de atunci şi până astăzi, Pavel îi aduce pe oameni în această corabie care este Biserica.

Corabia lui Noe, arată Sfântul Ioan Gură de Aur, a luat în ea un corb şi a dat drumul tot la un corb, a luat un leu şi a eliberat un leu, a luat un lup şi a eliberat un lup, nu a schimbat firea lor sălbatică. Corabia lui Pavel nu a fost aşa! A luat în ea lupi şi a făcut dintr-înşii miei; a luat în ea vulturi şi i-a schimbat în porumbei. A scos din firea omenească toată nepriceperea şi toată sălbăticia şi a pus în locul lor blândeţea Duhului Sfânt. Corabia aceasta a lui Pavel pluteşte şi astăzi şi nu se sfărâmă. Furtuna răutăţii n-a reuşit să-i strice scândurile, căci scândurile ei n-au fost unse cu smoală şi catran, ci cu Duhul Sfânt.