De ce atâtea bogăţii? Despre Agheu 2, 8

În Iuda postexilic (a doua jumătate a secolului al VI-lea), oamenii tocmai încheiaseră experienţa şocantă şi tragică a exilului babilonian. Cei întorşi, puţini la număr, făceau parte mai ales din cercuri preoţeşti şi levitice, sau din entuziaşti, în vreme ce mulţi alţii preferau să rămână în diasporă. Situaţia precară este zugrăvită de profetul Agheu prin cuvintele: „Voi aţi semănat mult, dar aţi cules puţin; aţi mâncat, dar nu v-aţi săturat; aţi băut, dar nu v-aţi îmbătat; v-aţi îmbrăcat cu veşminte, dar nu v-au ţinut de cald, şi aţi strâns simbria voastră ca să o puneţi într-o pungă spartă“ (1, 5-6). Şi totuşi, în acest context dificil, se profeţeşte strângerea de bogăţii mari pentru Templul Domnului.

Templul fusese distrus în vara anului 587 sau 586. Cronologia din această perioadă rămâne nesigură, ambele variante sunt posibile, deşi ar părea mai probabilă a doua. Oricum, distrugerea Templului a constituit o pierdere grea şi o problematizare teologică nemaiîntâlnită. Iezechiel o aseamănă cu „pierderea luminii ochilor“ (moartea soţiei sale - cf. Iezechiel 24, 15-24), iar de atunci şi până astăzi distrugerea este comemorată prin post (Zaharia 7, 5; cf. 4 Regi 25, 8-9).

Cei întorşi din exil devin de aceea foarte preocupaţi de rezidirea Templului, ridicând prima dată un altar (cf. 1 Ezdra 3, 1-2), iar în decursul a cinci ani chiar Templul (1 Ezdra 6), cu sprijinul regelui persan (deşi persistă anumite dubii în legătură cu autenticitatea actului lui Cirus invocat - cf. Pierre Briant, From Cyrus to Alexander. A History of the Persan Empire, Eisenbrauns, Grand Rapids, 2002, p. 47). Oricum, profetul Agheu a fost, alături de Zaharia, foarte implicat în lucrările de construcţie (1 Ezdra 6, 14). El vorbeşte de un pelerinaj al tuturor popoarelor, care sunt mai întâi înfricoşate de Iahve, dar apoi vin la Ierusalim cu lucruri de mare preţ: „Voi zgudui toate popoarele şi toate neamurile vor veni cu lucruri de preţ şi voi umple de slavă Templul acesta, zice Domnul Savaot“ (2, 7). Toate aceste bogăţii sunt folosite pentru Templu, pentru că în versetul următor, cel la care făceam referire în titlu, Iahve proclamă: „Al Meu este argintul, al Meu aurul“.

Aparentul primat al bogăţiilor materiale

De ce se face atâta caz în legătură cu bogăţiile respective? În perioada postexilică locuitorii din Iuda erau săraci, iar cetatea Ierusalimului era lipsită de ziduri, care vor fi ridicate abia peste câteva decenii, sub Neemia (Neemia 2, 17; cap. 3). Situaţia dificilă sugerase mai întâi amânarea reconstruirii Templului (Agheu 1, 2), iar apoi construirea unuia modest în comparaţie cu sanctuarul solomonic.

De ce, însă, sunt dorite lucruri de preţ, argint şi aur, pentru noul Templu, în acea perioadă tulbure? De ce rămâne acelaşi accent pe materialitatea podoabelor, când mai importantă ar fi părut opera de redresare morală, cunoaşterea Legii şi ataşamentul faţă de Domnul? De ce erau dorite atâtea bogăţii?

Demersul pare în sine grosier, în comparaţie cu învăţătura Mântuitorului,: „Nu vă adunaţi comori pe pământ, unde molia şi rugina le strică şi unde furii le sapă şi le fură. Ci adunaţi-vă comori în cer, unde nici molia, nici rugina nu le strică, unde furii nu le sapă şi nu le fură. Căci unde este comoara ta, acolo va fi şi inima ta“ (Matei 6, 19-21). Să fie şi acesta unul din punctele prin care Vechiul Testament arată că nu se poate ridica la nivelul celui Nou, ci rămâne captiv unei viziuni lumeşti?

Trebuie întâi să observăm că popoarele care aduc bogăţii constituie un motiv biblic important. Încă de la Exodul din Egipt, bogăţiile neamurilor constituie materia din care se va construi Cortul Sfânt. Într-adevăr, înainte de Plaga a zecea, fiecare israelit „cere cu împrumut“ vase de argint, vase de aur şi haine de la egipteni; Însuşi Iahve Se implică, dând poporului Său trecere înaintea egiptenilor (Ieşire 11, 2-3). Faptul acesta este atât de important, încât este amintit chiar la chemarea lui Moise, ca o făgăduinţă divină (Ieşire 3, 21). Bogăţiile împrumutate nu vor fi returnate, egiptenii fiind astfel prădaţi (Ieşire 12, 36) în contul anilor de robie. Avem aici de-a face cu „daruri“ forţate, dar, ceea ce este foarte important, bogăţiile vor fi folosite la împodobirea Cortului Sfânt (Ieşire 25, 3). Aşa cum descrie redactarea preoţească, au fost folosite în total 1,25 tone de aur, patru tone de argint şi trei tone de aramă (Ieşire 38, 24-29: un talant are aproximativ 40 kg), o cantitate prea mare pentru călătoria prin pustiu (Ralph W. Klein, „Back to the Future: The Tabernacle in the Book of Exodus“, în: Interpretation 50 (1996), nr. 3, pp. 264-276).

Preţiozitatea - simbolul puterii duhovniceşti

Bogăţia constituie un laitmotiv în istoriile patriarhilor, a căror virtute pare să solicite în paralel şi o creştere a avutului (rekhush). Avraam obţine primele bogăţii tot în Egipt, în contul frumuseţii Sarrei (Facere 12, 16; 13, 2), apoi averea sa creşte constant, ca şi cum făgăduinţele şi binecuvântările divine atrag ca efect şi bunăstarea materială. Exemplele pot continua cu Isaac, sau mai ales cu Iacov, care ajunge în slujba socrului său foarte bogat şi invidiat (cf. Facere 31, 1). Ceea ce ne interesează pentru tema noastră este însă faptul că bogăţiile patriarhilor se obţin în general prin interacţiunea cu popoarele străine, devenind câteodată plată sau răsplată. Când funcţionează excepţia, rolul ei este de fapt de a întări regula, ca în cazul regelui Sodomei, ale cărui daruri sunt special refuzate, „ca să nu zică: Eu am îmbogăţit pe Avraam“ (Facere 14, 23).

În perioada postexilică, ideea darurilor venite din partea popoarelor străine este subliniată, doar că de data aceasta darurile sunt benevole, nu forţate ca la Exod. Dar funcţia acestor bogăţii este aceeaşi. Trito-Isaia descrie aceasta în Isaia 60, 9: „Căci pentru Mine se adună corăbiile, în frunte cu cele din Tarsis, ca să aducă de departe pe feciorii tăi; aurul şi argintul lor pentru numele Dumnezeului tău şi pentru Sfântul lui Israel, Care te preamăreşte“. Practic, profetul Agheu, în aceeaşi perioadă, reprezintă aceeaşi idee, păstrând însă ca reminiscenţă şi ceva din tradiţia „obligativităţii“. Popoarele sunt determinate să aducă bogăţiile, dar numai după ce sunt cutremurate cerul şi pământul, iar ele „zguduite“ (Agheu 2, 7).

Aducerea darurilor - convertirea la învăţătura dumnezeiască

De altfel, această idee este proiectată şi escatologic. În cerul şi pământul nou, Noul Ierusalim, pogorât din cer de la Dumnezeu, este de fapt o cetate-templu aşezată pe un munte mare şi înalt (Apocalipsa 21, 10), echivalent al Muntelui Sion. Dimensiunea ei este impresionantă, 2.220 km pătraţi (12.000 de stadii - cf. 21, 16), „zidăria zidului este de iaspis, iar cetatea este de aur curat, ca sticla cea curată; temeliile zidului sunt împodobite cu tot felul de pietre scumpe“ (21, 18-19). Practic în Ierusalimul escatologic cetatea nu este doar împodobită, ci devine ea însăşi podoabă, fiind construită exclusiv din materiale preţioase.

Ideea ni se pare foarte interesantă din punctul de vedere teologic. Nu este vorba de grandomania viziunilor, de „litomania faraonică“ îmbinată cu setea de avere, ci de concepţia teologică a bogăţiei ca simbol al puterii duhovniceşti. Deşi născut într-o iesle sărăcăcioasă, Mântuitorul Însuşi primeşte aur în dar de la magi (Matei 2, 11).

Frumuseţea împărătesei din Psalmul 44 este descrisă la fel de împodobită: „Toată slava fiicei Împăratului este înăuntru, îmbrăcată cu ţesături de aur şi prea înfrumuseţată“ (versetul 15). Or, Sf. Vasile cel Mare, în Comentariul la Psalmi, identifică împărăteasa cu „Mireasa lui Hristos“, Biserica. „Psalmul ne îndeamnă să păşim spre tainele din adâncul slavei bisericeşti, pentru că frumuseţea miresei este înăuntru“ (Tâlcuire duhovnicească la Psalmi, trad. pr. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 2000, p. 179). Frumuseţea trebuie să fie deci lăuntrică, Sf. Vasile explicând-o prin îmbrăcarea în virtuţi a omului duhovnicesc.

De altfel, prezenţa metalelor preţioase în Cortul Sfânt, ca şi în Templu, trimite la o concepţie simbolică a sacralităţii. Aurul şi argintul sunt prezente doar în Sfânta Sfintelor şi Sfânta, pe când în curte se foloseşte doar arama. Ierarhizarea aceasta înseamnă de fapt indicarea sanctuarului ca fiind centrul sfinţeniei cosmice (cf. Philip Peter Jenson, Graded Holiness. A Key to the Priestly Conception of the World, JSOT Press, Sheffield, 1992 (JSOT.SS 106), pp. 101-111).

Ştim din istorie că popoarele nu s-au grăbit să aducă daruri în Ierusalim pentru templul lui Zorobabel. Istoric vorbind, templul se pare că a fost ridicat cu sudoarea muncii iudeilor, nu atât din donaţiile regale, care am văzut că nu sunt foarte sigure istoric. Deci dezideratul lui Agheu nu este deloc unul lumesc. Popoarele chemate să aducă aur şi argint Domnului închipuie de fapt convertirea la învăţătura dumnezeiască, prezentarea virtuţilor ca pietre preţioase în zidirea Bisericii. Iahve spune „Al Meu este argintul, al Meu aurul“, arătând că virtuţile sunt încununarea harului, dăruit însă de Dumnezeu, fără de care omul trupesc nu le poate lucra. Deci, dacă ne gândim mai bine, prin „al Meu“ de aici, Dumnezeu nu Îşi pretinde un drept sau un privilegiu divin, cerând bogăţia popoarelor, ci de fapt ne aminteşte că bogăţia virtuţilor prezentate ca ofrande provine din ceea ce este al lui Dumnezeu şi ne-a fost dăruit şi nouă: „Ale Tale dintru ale Tale“.