De ce pedeapsa până la al patrulea neam?

Chiar în Decalog, la interdicţia închinării înaintea unui chip cioplit, apare o explicaţie pe care noi, cei de astăzi, nu o mai putem accepta. Problema este că i se atribuie chiar lui Dumnezeu pedeapsa copiilor pentru vina părinţilor, până la al treilea şi chiar al patrulea neam. Cât de corectă este o asemenea mentalitate?

Textul din Ieşire 20:4 spune foarte clar: "Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam" (Ieşire 20:5). Dreptul modern nu concepe ca cineva să fie pedepsit în contul altuia. Cum mai poate atunci creştinismul să menţină autoritatea Vechiului Testament, în condiţiile în care chiar responsabilitatea individuală este pusă sub semnul întrebării? Să observăm că textul în discuţie nu este deloc unul obscur, ci se regăseşte chiar în Decalog, chintesenţa Legii.

Este adevărat că în continuare inechitatea afirmaţiei din Ieşire 20:5 se înmoaie: "Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele" (v. 6). Dincolo însă de cazul celor drepţi, care Îl iubesc pe Dumnezeu, rămâne soarta celor nedrepţi, care atrag pedeapsa şi asupra urmaşilor lor.

Ieremia şi Iezechiel

Mai întâi trebuie să observăm că această concepţie este contrazisă chiar în Vechiul Testament. Profeţii Ieremia şi Iezechiel menţionează o zicală care se înscrie în aceeaşi direcţie ca şi Ieşire 20:5, dar pe care cuvântul lui Dumnezeu o neagă de data asta. "În zilele acelea nu vor mai zice: "Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii". Ci fiecare va muri pentru fărădelegea sa; cine va mânca aguridă, aceluia i se vor strepezi dinţii" (Ieremia 31:29-30). Agurida (ebr. boser) înseamnă struguri necopţi. Paradoxul proverbului constă tocmai în faptul că acţiunea părinţilor (mâncatul aguridei) are efect direct nu asupra lor, cum era de aşteptat, ci asupra copiilor (strepezirea dinţilor).

Profetul Iezechiel tratează pe larg această chestiune în cap. 18. "Şi a mai fost cuvântul Domnului către mine şi mi-a zis: "Pentru ce spuneţi voi în ţara lui Israel pilda aceasta şi ziceţi: Părinţii au mâncat aguridă şi copiilor li s-au strepezit dinţii? Precum este adevărat că Eu sunt viu, zice Domnul Dumnezeu, tot aşa este de adevărat că pe viitor nu se va mai grăi pilda aceasta lui Israel. Că iată toate sufletele sunt ale Mele; cum este al Meu sufletul tatălui, tot aşa şi sufletul fiului; sufletul care a greşit va muri"" (vv. 1-4). Sunt oferite două exemple. Dacă un tată este om drept (vv. 5-9), acela va fi viu. Dar dacă i se naşte un fiu nedrept, "care nu urmează calea tatălui său" (vv. 10-13), acela "nu va trăi, ci sigur va muri şi sângele lui va fi asupra lui" (v. 13), adică îşi va purta vina. Dacă însă unui tată nedrept (v. 18), i se naşte un fiu drept (vv. 14-17), fiul "nu va muri pentru nedreptăţile părintelui său, ci în veci va trăi" (v. 17), pe când tatăl doar va muri pentru nedreptatea sa (v. 18). Concluzia celor afirmate, care - atenţie! - aparţin discursului lui Dumnezeu, subliniază responsabilitatea fiecăruia: "Dar veţi zice: Pentru ce fiul să nu poarte nedreptatea tatălui său? Pentru că fiul a făcut ceea ce era drept şi legiuit şi toate legile Mele le-a ţinut şi le-a împlinit; de aceea va trăi. Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa" (Iezechiel 18:19-20).

Întâlnim aşadar o contradicţie evidentă între profeţii Ieremia şi Iezechiel pe de o parte şi Decalog pe de altă parte. Trebuie remarcat că atât cele spuse de profeţii respectivi, cât şi Decalogul constituie discurs divin, deci ar părea că Dumnezeu Se contrazice pe Sine. Care să fie soluţia?

Meritele regelui

Mai întâi trebuie să ne gândim ce anume s-a schimbat de la o vreme la alta. Profeţii Ieremia şi Iezechiel sunt contemporani cu prima parte a exilului, iar anul 586 î.Hr. a însemnat nu doar începutul exilului babilonian, ci şi detronarea definitivă a dinastiei lui David şi distrugerea Templului. Or, regele şi templul constituiau vârful unei piramide ierarhice care structura societatea antică.

Regele era văzut ca un inel de legătură între divinitate şi popor: dacă regele era vrednic, poporul şi întregul pământ primeau binecuvântarea divină; dacă regele era nedemn, atrăgea pedeapsa divină nu numai asupra sa, ci şi asupra supuşilor. Faptele unui rege bun pot interveni chiar şi după moartea acestuia, de exemplu Dumnezeu nu îi ia regatul lui Solomon, deşi acesta ridicase altare idolatre, pentru meritele lui David: "Însă nu voi face aceasta în zilele tale, pentru David, tatăl tău, ci din mâna fiului tău îl voi rupe. Şi nu tot regatul îl voi rupe: o seminţie o voi da fiului tău, pentru David, robul Meu, şi pentru Ierusalimul pe care l-am ales" (3 Regi 11:12-13). De asemenea, faptele negative ale unui rege pot avea consecinţe de durată: cel mai nevrednic dintre toţi, din cauza căruia Dumnezeu a hotărât distrugerea Ierusalimului, a fost Manase: "Pentru că Manase, regele Iudeii, a făcut astfel de urâciuni, mai rele decât tot ce au făcut Amoreii care au fost înainte de el, şi a vârât pe Iuda în păcat cu idolii lui, […] voi şterge Ierusalimul" (4 Regi 21:11.13). Nici chiar faptele bune ale nepotului său, Iosia, nu pot remedia hotărârea lui Dumnezeu (4 Regi 23:25-27).

Mai mult, în iudaismul rabinic se întâlneşte chiar o teologie a meritelor părinţilor (zekhut 'avot). De exemplu lui Isaac i Se arată Dumnezeu, făcându-i promisiuni "pentru Avraam, sluga mea", adică pentru meritele lui Avraam (cf. Nahum Sarna, Genesis, The Jewish Publication Society, Philadelphia, 1989, The JPS Torah Commentary, p. 187). De altfel Nahum Sarna traduce prin "merit" şi termenul "dreptate" (ebr. ţedaka) din Facere 15:6: "Şi a crezut Avram pe Domnul şi i s-a socotit aceasta ca dreptate" (cf. Genesis, p. 113).

Putem împinge lucrurile şi mai departe. Din cauza greşelii protopărinţilor Adam şi Eva urmaşii lor au avut de suferit, pierzând comuniunea nemijlocită cu Dumnezeu şi grădina raiului, dar apoi, prin dreptatea lui Noe, întreaga lui familie s-a mântuit de apele potopului.

Se observă foarte bine cum funcţionează această structură piramidală pe care am observat-o foarte clar în cazul regalităţii.

Responsabilitatea comunităţii

Aşadar, concepţia despre funcţia regelui şi a patriarhilor implica o responsabilizare a întregii comunităţi pe baza acţiunilor unuia singur. Acest tip de mentalitate se regăseşte mult mai des decât ne-am închipui la prima vedere în paginile Bibliei ebraice (cf. Joel S. Kaminsky, Corporate Responsability in the Hebrew Bible, Sheffield Academic Press, Sheffield, 1995, JSOTSupp 196, passim).

Dar, revenind la cazul nostru din Decalog, de ce pedepseşte Dumnezeu până la al treilea sau la al patrulea neam? Societatea israelită în perioada monarhiei era compusă din aşa-numitele familii extinse, conduse de tatăl familiei, care avea la scară mică aceeaşi funcţie ca şi regele la nivelul întregului popor. Exemple foarte bune sunt pentru aceasta patriarhii.

Familia extinsă (ebr. bet 'av), definită ca o comunitate rezidenţială (deci circumscrisă unei locuinţe anume, spre deosebire de clan care dispune de mai multe comunităţi rezidenţiale), cuprindea trei sau patru generaţii (cf. Niels Peter Lemche, Early Israel. Anthropological and Historical Studies of the Israelite Society before the Monarchy, Brill, Leiden, 1985, VTS 37, p. 245; S. Bendor, The Social Structure of Ancient Israel. The Institutions of the Family (Beit 'Ab) from the Settlement to the End of the Monarchy, Simor Ltd, Jerusalem, 1996, JBS 7, pp. 31-51). Norman K. Gottwald crede că puteau ajunge chiar la cinci generaţii (The Tribes of Yahweh. A Sociology of the Religion of Liberated Israel 1250-1050 B.C.E., Orbis Books, Maryknoll, 1979, p. 285). De altfel, Bendor explică special textul din Ieşire 20:5 ca referindu-se la familia extinsă (p. 50).

În perioada pre-exilică observăm aşadar funcţionând personalitatea corporativă. De aceea Decalogul este formulat pe acest calapod al răspunderii întregii comunităţi a familiei extinse (de aceea până la a treia sau a patra generaţie, după caz). Exilul a dus însă la fărâmiţarea acestei structuri, accentul căzând pe responsabilitatea individuală, aşa cum am văzut la Ieremia şi Iezechiel. Nu este contradicţie, ci reconfigurare socială.