De la transmigrație la transumanism

Potrivit nemincinoasei mărturii apostolice, întreaga lume antică de dinainte de Hristos zăcea sub înșelarea celui viclean (cf. 1 Ioan 5, 19). Iar una dintre amăgirile prin care duhul viclean a sedus neamul omenesc a fost și credința în reîncarnare. Este demn de notat faptul că, în afară de evrei și de stră­moșii noștri daci, toate popoarele, inclusiv filosofii greci, își închipuiau că sufletul a căzut din cer într-un corp și apoi va transmigra ciclic în alte corpuri de oameni sau de animale, potrivit cu valoarea faptelor omului din viețile anterioare. În acest fel, un oarecare om de astăzi nu va avea aceeași identitate în viețile sale viitoare, așa cum nu a avut nici în cele trecute. Sinteza, cea mai amplă a acestei credințe în reîncarnare, s-a produs în hinduism și, ulterior, în budism, unde s-a cristalizat sub numele de karma sau legea karmei. Odată cu venirea Mântuitorului Iisus Hristos și nașterea Creștinis­mului, credința în reîncarnare a intrat în umbră, întrucât Biserica a respins-o, deoarece aceasta nu se regăsește în nici una dintre cărțile canonice ale Bibliei, ba chiar nici în cele apocrife, subliniez, nici în cele apocrife nu întâlnim în mod explicit afirmarea reîncarnării.

Putem întâlni idei despre reîncarnare la diverși autori gnostici din primele două secole d.Hr., însă, în pofida câtorva elemente preluate din Creștinism, gnosticismul este considerat mai degrabă o sinteză filosofico-religioasă păgână, decât una creștină. Există, totuși, un singur autor creștin - Origen - care vorbește despre preexistența sufletelor și apoi despre căderea lor în trupuri, însă nici el nu afirmă ceva despre reîncarnări succesive ale sufletului în diverse corpuri de orice fel. Ba chiar, ca să evite ipoteza reîncarnării, pentru care nu găsește temei în Sfânta Scriptură, Origen recurge la soluția apocatastazei, a restaurării tuturor, la sfârșitul lumii. Ambele inovații ale lui Origen au fost condamnate de Biserică, la Sinodul al V-lea Ecumenic. Dar demn de consemnat este faptul că adepții reîncarnării nu pot găsi nici măcar în Origen un suport pentru o presupusă prezență a acestei teorii în Creștinism.

Teosofia și antroposofia

În vremurile moderne, credința în reîncarnare a revenit, fiind recuperată de școlile teosofice, antroposofice, precum și de spiritism. Aceste curente, care au apărut mai întâi în lumea occidentală secularizată și antropocentrică a secolului al XIX-lea, au încercat să propună drept soluție la viața decadentă spiritual a omului modern vechile învățături păgâne, reasamblate într-un sistem filosofic eclectic și aparent extrem de tentant.

Este foarte interesant de observat faptul că fiecare epocă culturală vine și cu o antropologie specifică. Dacă modernitatea a optat pentru omul rațional și autonom, respectiv omul antroposofic supus legii karmei ca revers spiritual al omului autonom, astăzi, transumanismul vine să ne spună aceeași poveste a lepădării trupului fizic, pentru unul îmbunătățit bionic, apoi descărcarea conștiinței umane pe un simplu suport digital și apoi pe un alt suport mai performant și tot așa, la nesfârșit. Oferta constă în perpetuarea conștiinței umane, practică în care distingem, de asemenea, un soi de trans­migrație, de data aceasta nu a sufletului, ci a conștiinței. Aceasta, pentru că filosofia tran­sumanistă, fiind pur materialistă, nu admite existența sufletului și nu-i propune omului decât tot un soi de nemurire materială, un soi de stocare de date pe o perioadă nedeterminată. În fapt, transumanismul ne apare drept o sciento­sofie, mult mai puțin spectaculos decât gnosticismul sau antroposofia, întrucât îi lipsește dimensiunea spirituală, pe care celelalte o aveau.

Unicitatea persoanei

Atât în perioada primară a Creștinismului, cât și astăzi, Biserica a respins reîncarnarea nu din anumite considerente puerile, de tipul „Biserica ascunde anumite lucruri credin­cioșilor săi, pentru a-i stăpâni”, sau pentru cine știe ce alte scorneli susținute de adepții reîncarnării, ci întrucât aceasta intră într-o opoziție ireconciliabilă cu unicitatea persoanei umane. Dimpotrivă, acceptând legea karmei, destinul omului este unul al unei necontenite destructurări. Remarcabilă în acest sens e observația filosofului Nikolai Berdiaev: „Pentru antroposofie, omul este un ansamblu compus din fragmentele evoluțiilor planetare; el și pământul nu sunt decât etapele acestei evoluții cosmice. Omul se reîncarnează pierzând astfel chipul său, substratul personalității sale; entitatea unică și întreagă, sâmburele ontologic, lipsește din tot și de pretutindeni. Personalitatea se adună și se descompune, reapărând în alte personalități. Întreaga omenire trece printr-un proces analog, reîncarnându-se într-un gen care nu mai e omenesc”.

Iubirea

Dacă adepții antroposofiei mai puteau atinge tema iubirii - o iubire iluzorie însă, întrucât lipsea elementul-cheie al acesteia, anume persoana -, transumanismul elimină cu totul iubirea din viitorul făpturii, oferind perspectiva unei veșnicii insipide, mai rea decât moartea, de vreme ce nu va mai exista persoană care să iubească o altă persoană. Aceasta deoarece „misterul iubirii este misterul personalității. Subiectul îndrăgostit și iubirea sa întotdeauna implică pe celălalt, presupune ieșirea din sine către acest altul, misterul unirii a două ființe ce se bucură de o realitate distinctă și independentă!”, scrie același Berdiaev, combătând antroposofia ce ignora persoana și, cu atât mai mult, așa zice, actualul transumanism extrem impersonal.

Matrici mentale

Observând parcursul istoric al credinței în reîncarnare expus mai sus, putem sesiza faptul că aceasta nu reprezintă doar o înșelare a diavolului, ci și una dintre matricile minții umane căzute, care încă nu L-a cunoscut pe Mântuitorul Hristos. Așa cum gnosticismul și dualismul constituie, potrivit cercetătorului I.P. Culianu, matrici mentale care se repetă periodic în existența istorică a speciei umane, chiar dacă în anumite epoci acestea par a dispărea cu totul din gândirea omului, tot așa se întâmplă și cu ideea reîncarnării, ce reapare în epoca noastră sub forma filosofiei transumaniste, care la o analiză mai atentă pare a ne propune aceeași transmigrație ciclică a sufletului, însă pornind de la datele culturale ale momentului. Aceasta pentru că nici mintea omenească căzută, nici vechiul ispititor nu vor fi capabili vreodată să creeze ceva cu adevărat nou.