„Democraţia va fi creştină sau nu va fi”

Chiar şi astăzi auzim tot mai des vorbindu-se despre unificarea europeană în Vestul bătrânului continent şi despre integrarea europeană a Estului. Unificarea europeană reprezintă un fenomen deosebit de important care a marcat a doua jumătate a secolului nostru şi este, totodată, un proiect care s-a impus „drept figura politică, economică şi militară a continentului pentru secolul 21” (Ioan I. Ică Jr., „Europa politicului, Europa spi­­ritului”, în: Un suflet pentru Europa - Dimensiunea religioasă a unui proiect politic, Ed. Anastasia, 2005).

„Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”, spunea André Malraux, subliniind astfel, într-un mod sugestiv şi concentrat, importanţa religiei, dar nu a oricărei religii, ci a celei creştine, ştiut fiind faptul că maxima a fost emisă într-un spaţiu creştin, ea fiind un îndemn la revigorarea Creştinismului. Înţelegem că Malraux atrage atenţia asupra faptului că, dacă secolul în care astăzi convieţuim nu va fi unul marcat de valorile creştine, el va fi confiscat de alte religii acaparatoare. În aceeaşi notă se poate afirma că „secolul 21 al Europei va fi creştin ori va fi al altora” (Sorin Bocancea, „Necesara şi imposibila apocalipsă după Malraux”, în: Dialogul religiilor în Europa unită, Ed. Adenium, 2015).

În istoria sa, Europa s-a confruntat începând cu secolul 7 cu asaltul islamic, sub forme diferite, dar şi cu agresiunea comunistă, numită de J. Mannerot „islamul secolului 20”. De remarcat sunt şi războaiele civile dintre naţiunile europene, punctul culminant fiind atins în secolul nostru, numit de Eric Hobsbawn „secolul extremelor”, sub forma războiului civil european din anii 1914-1915. După reconstrucţia Europei în urma celui de-Al Doilea Război Mondial, ale cărui semne fuseseră înlăturate, europenii au avut parte de o perioadă de prosperitate. Chiar şi în contextul Războiului Rece, proiectul Europei unite a crescut. Însă Europa avea să se confrunte cu nazismul şi cu comunismul, adevărate „religii politice” totalitare, care nu au făcut altceva decât să amestece într-un mod inadecvat şi nelegitim politicul şi teologicul „într-un aliaj sui generis de religie secularizată şi politică sacralizată” (Ioan I. Ică Jr., „Europa politicului, Europa spiritului”).

Alain Besançon, în lucrarea sa intitulată: La confusion des langues. La crise idéologique de l’Église, reliefează faptul că nazismul reprezintă o imitaţie perversă a iudaismului, iar comunismul este acelaşi lucru pentru Creştinism. Aceste ideologii nu au ţinut cont că la baza culturii şi identităţii europene stă o sinteză a modelelor greco-latin (cu dreptul roman şi umanismul său) şi iudeo-creştin. Istoria Europei a fost marcată decisiv de evenimentele din anul 1945, atunci când s-a produs o dezbinare în interiorul continentului. De la unitate se trece la dualitate separatistă, fiindcă vorbim pentru o jumătate de secol de două Europe cu sisteme politice, sociale şi ideologice opuse, dar şi de o relansare în Europa Occidentală a ideii unificării europene, ca atitudine împotriva extinderii sovietice. Apoi, anul 1947 a fost unul decisiv în istoria Europei, dar şi a lumii în general, el marcând încheierea tratatelor de pace după cel de-Al Doilea Război Mondial, ridicarea „cortinei de fier” între Occident şi Orient, dar şi înlăturarea ultimelor obstacole în calea implementării regimului socialist de tip stalinist în ţările aflate în zona de dominaţie sovietică.

Europa Occidentală a reuşit să devină democratică (atât în interiorul statelor, cât şi ca uniune interstatală) şi să se detaşeze de ideologiile totalitare, datorită gândirii unor mari politicieni democrat-creştini, părinţi fondatori ai Uniunii Europene, ca Robert Schuman, Konrad Adenauer, Alcide de Gasperi, Joseph Bech, Winston Churchill ş.a.

Dacă André Malraux spunea: „Secolul 21 va fi religios sau nu va fi deloc”, Robert Schuman, arhitectul proiectului de integrare europeană, completându-l pe scriitorul, ziaristul şi omul politic francez, referindu-se la democraţie, spunea: „Democraţia va fi creştină sau nu va fi”. Sigur că înainte de a fi Creştinismul, democraţia era experimentată şi propusă de vechii greci, însă aceasta a căpătat o formă modernă, paradoxal, nu în spaţiul în care a apărut ca idee, ci în spaţiul creştin occidental. Victor Ionescu afirma în lucrarea Creştin-Democraţia europeană şi Creştin-Democraţia românească faptul că democraţia creştină „nu a avut niciodată un gânditor care să stabilească în mod clar şi definitiv un sistem doctrinar complet”, el identificând două izvoare principale în formarea unei gândiri democrat-creştine: doctrina bisericilor şi gândirea creştină. „Scripturile - Biblia, în special Noul Testament, constituie o sursă de referinţă pentru gândirea democrat creştină, în măsura în care considerăm că o viziune creştină asupra omului şi asupra societăţii sunt schiţate aici. Respectul datorat oricărui om, fiu al lui Dumnezeu, obligaţia Creştinismului de a lupta pentru adevăr şi justiţie, aceea de a-şi iubi fraţii, sunt conţinute în Biblie. În plus, găsim fundamentul autonomiei Bisericii şi respectiv al Statului. Documentele ecleziastice - creşterea puterii Papilor de-a lungul secolului al XIX-lea va da o greutate din ce în ce mai mare documentelor pontificale, în special Enciclicelor. Enciclicele Rerum Novarum şi Quadragesimo Anno, din 1931, vor fi o sursă de inspiraţie importantă pentru democraţia creştină. Ele vor avea în plus o funcţie de legitimare a programului social al democraţiei creştine în interiorul Bisericii (...). Adeseori, democraţia creştină este identificată cu filosofia creştină. Fără doar şi poate, filosofia creştină este unul dintre izvoarele principale de inspiraţie pentru doctrina democrat creştină, însă nu încape nici o confuzie între ele. Creştin-democraţia este singura doctrină care îşi propune să rezolve problemele societăţii pe baza umanismului creştin care priveşte persoana umană în toată complexitatea sa, ţinând cont, în special, de relaţia sa cu Dumnezeu. Aceasta este şi diferenţa dintre democraţia creştină şi liberalism ori social-democraţie. În centrul preocupărilor democraţiei creştine stau persoana şi comunitatea, scopul democraţiei creştine fiind acela de a construi o societate care să aibă la bază atât un plan material, cât şi un plan spiritual, pârghiile pentru construcţia acestora fiind democraţia şi valorile creştine” (cf. Victor Ionescu, Creştin-Democraţia europeană şi Creştin-Democraţia românească, Ed. Lumen, Iaşi, 2006).