Despre oameni și flori

Scriptura ne spune că Dumnezeu, în ziua a treia, a făcut iarba, pomii, tot ceea ce ține de vegetație, înțelegându-se aici și florile (Geneză 1, 11-12). Raiul însuși, locul unde a fost lăsat să trăiască omul, este numit în Biblie grădină, zidită special de Dumnezeu pentru om în Eden, spre răsărit (Geneză 2, 8), cu plante și flori plăcute la vedere și pomi cu roade bune de mâncat. Omul a căzut, a trebuit să părăsească Edenul, însă florile au rămas să-l însoțească în pribegia lui pe pământ, amintindu-i, prin frumusețea lor, de iubirea Creatorului, la vederea Cărui Chip se bucura în paradis.

E vremea florilor, o sărbătoare în care ne minunăm cum din lemn uscat sau bulbi nearătoși apar, ca prin minune, atâtea forme delicate care înmiresmează aerul amintindu-ne de Eden. Privindu-le, nu se poate să nu-ţi doreşti ca una să fie a ta, să te regăseşti în ea ca într-o oază de lumină iubitoare apărută în pustiul zilelor. Poate aşa se simţea şi pilotul scriitor 

Antoine de Saint-Exupery când i s-a stricat avionul şi a rămas singur în deșert, doar cu ceva apă. Era la „o mie de mile de orice ţinut locuit.” Dar, cum Dumnezeu doreşte ca omul să nu fie singur pe oriunde s-ar afla, a apărut „un omuleţ” care părea a se teme de nimic. Era – cine ştie? - amintirea copilăriei care ne urmăreşte ca o umbră ocrotindu-ne de arşiţa deşertului şi absurdul derizoriului. O întâlnire mirabilă în care i-a fost dat să înveţe de la un „prichindel” cum că „stelele sunt frumoase datorită unei flori pe care nimeni nu o vede”. Şi cum „oamenii maturi nu pricep singuri niciodată nimic”, e nevoie de un copil să le dea „lămuriri”. Aşa a început cea mai fascinantă lecţie şi un dar de nepreţuit pe care l-a primit omul contemporan. Ei bine, acest prichindel venea de pe o planetă depărtată şi foarte mică, atât cât îi era necesar să crească o floare. Mai întâi a învăţat că „numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să-ţi fie atât de preţioasă”, anume atât cât să-i simţi prezenţa ca o respiraţie cosmică. Aceasta pentru că floarea care nici nu ştia de unde venea avea nevoie de grijă iubitoare ca să poată trăi. El venea dintr-o stea pe care îngrijise un trandafir, de la care a învăţat că „numai timpul petrecut cu floarea ta face ca ea să-ţi pară atât de preţioasă”. Era timpul în care a îngrijit-o cu drag, aşteptând miracolul înfloririi care a dat stelelor lumină; o lumină care poate fi mai întâi călăuză şi apoi casă primitoare. De la această floare, Micul Prinţ a deprins şi ne învaţă cum „a avea” poate fi echivalent cu „a fi”. Şi explică: „Pentru că pe ea am îngrijit-o eu, am stropit-o, am pus-o sub un glob de sticlă…am ascultat-o plângându-se sau lăudându-se sau, uneori, chiar tăcând”. Grija lui era şi justificată, câtă vreme bietul trandafir nu avea „decât patru spini, o nimica toată, ca să se apere.” Grija i-a fost răsplătită la plecare, când floarea i-a făcut un dar pentru totdeauna – frumuseţea despre care mulţi cred că va salva lumea. Desigur, dacă va fi aşa, e vorba de frumuseţea sufletului pe care Micul Prinţ o descrie neţărmurit de frumos. Plecat, ajuns pe pământ, unde „căuta oamenii” şi voia să înveţe o „mulţime de lucruri”, tânjea după floarea pe care o „îmblânzise”. Făcuse anume ca ea singură dintre mai multe flori la fel să fie fără pereche. Şi nu doar atât, ci să dea înţeles, făcând din haosul lucrurilor şi întâmplărilor, la fel, un cosmos, un tot armonios organizat. Acum, privind la cerul plin de stele, cu dor de floarea lui, Micul Prinţ l-a încredinţat pe aviator că „stelele sunt frumoase, datorită unei flori pe care nimeni nu o vede” și că „dacă rupi o floare va plânge o stea”. Maturitatea autorului este înfrântă de duioşia copilului care niciodată nu este unul oarecare, ci un Mic Prinţ. El recunoaşte: „Ceea ce mă înduioşează atât de mult la acest mic prinţ adormit e credinţa lui faţă de-o floare, e icoana unei flori ce străluceşte înăuntru-i, ca flacăra-ntr-o lampă, chiar şi atunci când doarme... Trebuie să ocrotim cu grijă lămpile: orice boare e în stare să le stingă.” Iar dacă ar fi aşa, atunci, „dintr-o dată, toate stelele s-ar stinge”. Ar fi ca o împărăţie a întunericului care ucide tot semnul şi rostul tot al lucrurilor toate.

Ce ne învață crinii câmpului?

Ați văzut vreodată vreun măr în floare? Cât alb și roz îmbracă pomul, dar atâtea flori laolaltă fiind, niciuna nu se simte stingherită de cealaltă, nici nu aduc vreo vătămare copacului care le poartă. Dimpotrivă. Aceasta ne trimite la Platon, pentru care frumosul este splendoarea adevărului. Privindu-le, nu putem decât să învățăm de la ele cum să trăim împreună fără să ne facem rău unii altora.

Înainte de rodire, florile o pregătesc, făcând frumosul premergător al bunului, spre viaţa omului şi a tot ceea ce-l înconjoară şi pentru care, învaţă acest Mic Prinţ, „suntem răspunzători de-a pururi”. Da, Atotputernicul a creat ceva atât de plăpând și l-a așezat pe Adam în grădina făcută de El ca făptura cuvântătoare să se minuneze de lucrarea Lui și să-I mulțumească pentru acest dar. Minunându-ne, am putea spune cu David: „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat?” Culoarea și mirosul florilor ne fac semn, freamătul lor în bătaia vântului şi tresărirea lor la picăturile de ploaie sunt un îndemn la atenţie şi grijă. Pentru că ele „mărturisesc” despre Dumnezeu. În Predica de pe munte, Hristos îi îndeamnă pe oameni să fie asemenea florilor, asemenea crinilor câmpului, care nici nu se ostenesc, nici nu torc, dar pe care Dumnezeu îi împodobeşte mai mult decât pe Împăratul Solomon în toată mărirea sa.

Floarea mai are și un alt rost. Ea asigură înmulțirea oricărei plante. Din floare se formează fructele și semințele. Floarea înseamnă aşadar viaţă. Dar şi puritate. Floarea ne însoţeşte în toate împrejurările vieţii. De la botez până la înmormântare. La naştere şi la cununie. Floarea este simbolul preţuirii, al dragostei şi prieteniei dintre dăruitor şi dăruit. Trăind într-o lume zbuciumată, chinuită, floarea e un balsam pentru orice suflet rănit. Floarea poate reflecta trei lucruri: iubirea, bucuria şi pacea. Floarea ne vorbeşte despre frumuseţe, dar şi despre efemeritate. Aceasta este misiunea florii pe pământ, pentru om.

Iubirea oamenilor pentru flori este indiciul sensibilităţii şi chiar al sfinţeniei. Floarea e ca un barometru pentru starea interioară a omului. Rar se întâmplă ca un om rău să iubească florile. Sunt oameni care acolo pe unde trec usucă florile. Psihologic vorbind, florile nu anihilează emoțiile negative luptând direct împotriva lor, ci ajută la dezvoltarea stărilor pozitive, nu acţionează atacând boala, ci transmit corpului acea minunată energie, în prezenţa căreia „boala se topeşte ca zăpada la soare”. De altfel, aceasta este o lege universal valabilă – răul nu poate fi învins prin atacarea lui, ci prin înmulțirea binelui. Acţiunea florilor nu este, așadar, chimică sau farmacologică. Impactul emoțional al florilor este mental, atrăgând bucurie, sugerând o stare ca de rugăciune.

Florile sunt, după oameni, cele mai gingașe făpturi. Orice floare ca să ajungă la maturitate are nevoie de soare și apă. Ele caută lumina asemenea sufletului însetat de Lumina-Hristos. Florile sunt întotdeauna generoase, ele dăruiesc tuturor, oamenilor, insectelor, păsărilor, frumusețea, mireasma lor. Oamenii nu sunt așa totdeauna, dar pot şi nu este niciodată prea târziu să o facă.

Şi aceasta cu gândul la rodul de care se vor bucura atunci, ca o promisiune îngemănată cu speranţa în reînnoirea adusă de fiecare primăvară. An de an, sărbătoarea lor aminteşte de Intrarea lui Hristos, Cuvântul prin care toate s-au făcut, în Ierusalim. Din adâncul inimilor noastre să-I aducem prinos de recunoştinţă al faptelor bune mărturisind întru sfântă bucurie: „Bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului. Dumnezeu este Domnul şi S-a arătat nouă”.

Trandafirul de mare preț

Poetul german Rainer Maria Rilke (1875-1926) a locuit pentru o vreme la Paris. Pentru a merge la Universitate, în fiecare zi trecea împreună cu o prietenă fran­ț­uzoaică pe o stradă foarte aglomerată. La colțul străzii, stătea mereu o cerșetoare care cerea de pomană trecătorilor. Femeia ședea mereu în același loc, nemiș­cată ca o stană de piatră, cu mâna întinsă și cu privirile ațintite spre pămînt. Rilke nu-i dădea niciodată nimic, în timp ce tovarășa sa îi dăruia mereu cîte un bănuț. Cu uimire, într-o bună zi, tânăra franțuzoaică îl întrebă pe poet: „De ce oare nu-i dai niciodată nimic acelei sărmane?” „Ar trebui să-i dăruim ceva pentru suflet, nu pentru trup”, răspunse poetul nostru. În ziua următoare, Rilke a venit acolo cu un minunat boboc de trandafir abia deschis și, așezându-l în mâna cerșetoarei, se prefăcu că plecă. S-a întâmplat atunci ceva neașteptat: cerșetoa­rea şi-a înălțat ochii, s-a uitat spre poet, s-a ridicat cu greu de jos și, prinzând mâna bărbatului, i-a sărutat-o. Apoi a plecat de acolo, strângând la piept trandafirul. Preț de o săptămână, n-a mai văzut-o nimeni. După opt zile însă, cerșetoarea ședea din nou în obișnuitu-i colț al străzii. Era tăcută și nemișcată ca de obicei. „Oare cu ce o fi trăit în aceste zile în care nu a primit nimic?“ întrebă tânăra franțu­zoaică. „Cu acel trandafir”, răspunse autorul Elegiilor din Duino. 

(Florin Micu, Augustin Păunoiu)