Despre viața tânărului bogat de azi

Am început un nou an școlar și nu cred că el ­diferă foarte mult în așteptări față de ceilalți care au trecut de la evenimentele din '89 încoace. Ca și „zăpada” din fiecare an, așa ne prinde și școala, nepregătiți. Încep să-l cred din ce în ce mai mult pe marele gânditor englez John Stuart Mill, care scria în „Autobiografia” sa din 1873 că soarta omenirii nu poate să se îmbunătățească semnificativ dacă nu are loc o schimbare fundamentală a modului ei de gândire.

Se pare că vremurile pe care le trăim au declan­șat, odată cu pandemia, zorii timizi ai unei societăți umane a cărei esență ține de tehnologie, chiar dacă nu suntem încă pregătiți, cultural sau spiritual, pentru ­lumea pe care o creăm.

Jamie Susskind în cartea sa „Politica viitorului” încearcă să ne pregătească pentru marea „etapă tehnologică” ce va schimba vechile moduri de gândire la fel de mult precum au făcut-o, la vremea lor, revoluția industrială sau apariția scrisului. Ea ne va afecta, se pare, nu doar ­calitatea de consumatori, ci și cea de cetățeni. N-ar fi rău de vizionat, în acest sens, filmul „The social dilemma”.

Dacă ar fi să ne gândim la „tânărul bogat de azi” ar fi imperios necesar să ne întrebăm: la care „azi” ne raportăm? Christos Yannaras în jurnalul său de tinerețe: „Foamea și setea”, are un eseu intitulat „Astăzi” în care postulează ideea unui „astăzi” ca așteptare a morții într-un spațiu permanent nesigur al zilei, un drum ce nu are „nici han și nici popas”.

Nesiguranța zilei de azi ar trebui să ne arunce în brațele lui Dumnezeu

Chiar dacă sunt multe elemente care ar putea creiona chipul „tânărului bogat” de azi, timpul care cuprinde acest posibil „azi” pare foarte nesigur și mișcător. Vorbim de un tânăr angrenat în lumea vieții digitale a cărui viață socială va fi observată și înregistrată sub formă de date care vor fi apoi selectate, stocate și prelucrate cu ajutorul sistemelor digitale. Vorbim despre o lume în care forța, supravegherea și controlul percepției vor reprezenta însăși puterea. De aceea „nesiguranța zilei de azi”, de
care vorbea Yannaras, pare un ­„element permanent” nu doar al vieții sale din tinerețe, ci poate fi modelul de azi al tânărului și bătrânului deopotrivă.

În tradiția greacă, tinerii aristocrați care doreau să studieze cu profesori faimoși erau supuși unei discipline pe care nu mulți o puteau duce la capăt. Este cunoscută școala lui Pitagora despre care amintea Diogene Laerțios în „Viețile și doctrinele filosofilor”, unde tinerii trebuiau să urmeze timp de cinci ani, în tăcere, ­cursurile și numai după ce treceau de un examen puteau să-l audieze pe Pitagora.

În viitor, tehnologia va pune stăpânire pe lumea noastră și va fi inseparabilă de viața de zi cu zi (de fapt este), dar va fi înglobată în structuri și obiecte pe care nu le-am considerat niciodată înainte drept „tehnologie” (Jamie ­Susskind, Politica viitorului, 2019).

Trăim cu sentimentul unui război al tehnologiei împotriva umanității, cu toate că ni se repetă obsesiv că totul este în folosul omului. Susskind ne face atenți la posibilitățile pe care ni le oferă tehnologia, de la modalitățile noi de lucru, de a călători, de a face cumpărături, de a crea artă, de a ne proteja familia, de a ne menține în formă sau de a ne perfecționa. În viitor vor putea apărea alte moduri de exprimare de sine și autoperfecționare.

Sensul vieții să fie sensul unei alergări spre moarte?

Întrebarea care se pune în acest nou context este legată de interesul pe care „tânărul bogat de azi” l-ar mai putea avea pentru cele spirituale și implicit pentru o relație personală cu Mântuitorul Hristos.

Evanghelistul Matei îl înfă­țișează pe acest tânăr preocupat și de cele spirituale într-o manieră pământească. Împlinea poruncile din datorie și cu simț practic, un mod care nu ne este străin nici nouă. De foarte multe ori nu ne ridicăm din formalismul de tip fariseic și suntem mai atenți la literă decât la Duh, cu mulțu­mi­rea că am împlinit ce ni se cere.

Mântuitorul ne pune la un examen: să sesizăm propria nevoie (dacă este) pentru Împărăție și să ne comportăm în conse­cință, anulând „grijile” în favoarea bucuriei pentru viața din ­lumea ce va să vină, încă din lumea de aici/azi. Poruncile amintite de El vizează responsabilitatea pentru oameni. Ele se pot transfigura într-una singură: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Trăim, mulți dintre noi, cu gândul că Împărăția lui Dumnezeu presupune niște beneficii suplimentare adăugate la o viață confortabilă. Puțini înțeleg că ea (Împărăția) ar trebui să ne solicite toată atenția și toate resursele de care dispunem pentru a o trăi ca mod de viață.

Educația de azi prinde contururi noi și pare să nu mai aibă timp de o relație personală între maestru și ucenic. Ea a devenit un act de achiziție de infor­mații/deprinderi, dar mai puțin într-o paternitate pe care doar teologia nu a evacuat-o până acum. Cu toate acestea, ar fi nedrept să nu semnalăm eforturile considerabile de a schimba structura programelor școlare punând accentul de pe conținuturi pe competențele și abilitățile învățăceilor.

Întrebarea tânărului de azi: „Ce să fac ca să moștenesc Împă­răția cerurilor?”, este specială în contextul unei lumi (poate) la fel de desacralizată, precum cea de pe vremea Mântuitorului. Îndemnul Domnului „de a urma poruncile”, dacă vrea „să intre în viață”, ne plasează în fața unei dileme existențiale legate de sensul vieții.

În „Mitul lui Sisif”, Albert ­Camus scria că nu există decât o singură problemă filosofică serioasă: să știm că viața merită să fie trăită, dar astăzi se pare că problema se reduce substanțial la întrebarea dacă viața poate avea un sens. Jean Grondin vor­bește despre sensul ei „direc­țional” amintind de vorba pe care o rostea deseori Heidegger că sensul vieții este sensul unei alergări spre moarte (Despre sensul vieții, eseu filosofic, 2019).

De aici putem înțelege maniera de lucru a Mântuitorului, ­care-l invită pe tânăr „să intre în viață” prin păzirea poruncilor, arătându-i că înțelegerea ei presupune eliberarea de orice ­constrângere materială. A profita de viață înseamnă să dobândești un anumit „simț” al ei, în care ai libertatea de a alege „sensul” fericirii potrivit ordinii la care consimți prin propria cunoaștere.

Îndemnul lui Hristos rămâne și azi la fel de viu și actual, în ciuda unei lumi din ce în ce mai mult lipsită de nevoia trans­cendenței.