Dezlegarea de sine

Cultul de sine, stima de sine, iubirea de sine. În toate aceste sintagme, sinele este singurul care pare o anexă nefericită, un element străin, menit să dispară la prima strigare în numele primului cuvânt. Un sine dărâmat, supus tuturor vitregiilor sorții, tuturor capriciilor noastre încălecate de patimi, menit să slugărească la infinit ceea ce va dispărea mâine. 

Cum să faci lucruri mari, când atâtea ore sunt pierdute să menajezi susceptibilitatea oamenilor? Trebuie să trăiești în genunchi”, afirma Henry de Montherlant în Carnetele sale (vezi ediția publicată la Ed. Institutului Cultural Român, 2011, p. 69). Dar cum să trăiești altfel decât în genunchi când propriul sine se închină stimei, cultului, iubirii proprii, când orgoliul a sugrumat persoana care ești, când ești legat de tine însuți precum Prometeu de stânci?

Egoism și stimă de sine

Să-ți menajezi susceptibilitatea proprie, să-i găsești, de fapt, un sens acestei mult-stimate stime de sine - ce țintă ratată, ce stil arborescent și fad, ce dezgust de sine trebuie să conțină și cât trebuie să te minți sau să te iluzionezi pentru a-ți reuși. Aproape îți vine să-ți ieși din sine, din minți, când observi cu câtă ușurință poate omul să-și creioneze în oglindă alt chip cu închipuirea doar din „iubire de sine”. Mințirea de sine este fundamentul neabătut al stimei de sine. Și nu poți să nu te gândești la spusele Sfântului Iosif Isihastul care își dorea la un moment dat să scrie o carte despre faptul că omul este un mare nimic (fără Dumnezeu). Pământul și cenușa nu pot fi fundamentele iubirii de sine, ea reprezintă doar spectrul greu al egoismului, ea este, de fapt, egoismul.

Și cum să te dezlegi de sine, cum să scoți lațul tot mai strângător al stimei, iubirii, cultului propriei persoane, cum să deznozi toate acele duioase podoabe ale multelor minciuni cu care te-ai hrănit singur și pe care le așezi în fiecare zi la locul lor? Să te privești în față cu sinceritate ar însemna un șoc, un infarct spiritual, o paralizie duhovnicească. În această situație, rarele perioade când te întorci cu o privire reală, introspectivă asupra propriei persoane sunt urmate de lungi peregrinări în deșertul amăgirii de sine. Nu ai posibilitatea de a fi constant cu privirea deasupra prăpastiei sinelui, te înspăimântă repede propriile păcate, defecte, eșecuri, fugi și te ascunzi de tine cu o ușurință remarcabilă, ceea ce trădează, de fapt, o ușurătate sufletească. Un fapt remarcat și de P. Creția: „Omul cinstit nu minte nici despre viitor, cu alte cuvinte nu spune că va face un anume lucru, pentru ca apoi să nu-l facă. Își ține întotdeauna cuvântul. Dar mulți, Doamne, cât de mulți, nu și-l țin, și nu neapărat dintr-un calcul rece, ci din ușurătate, din euforia de o clipă de a se arăta săritori și generoși. Ca să uite apoi” (Luminile și umbrele sufletului, Bu­curești, Ed. Humanitas, 2015, p. 30). Iar ceea ce este valabil cu privire la cuvânt devine valabil și cu privire la propriul sine, la propria persoană.

Trădarea de sine

Stima de sine este, adesea, o trădare de sine, o nesinceritate grotescă, ale cărei dedesubturi constau nu doar în faptul că îți ascunzi păcatele, ci și în realitatea că nu ai reușit să îți descoperi calitățile. Ca un uriaș adormit, sufletul nu se cunoaște așa cum este, ci așa cum crede că este. Sfântul Grigorie Sinaitul spunea: „Nimic nu face sufletul celor ce se sârguiesc așa de moleșit, de descurajat și de fără minte ca iubirea de sine, maica patimilor. Căci când acesta prețuiește mai mult odihna trupului decât ostenelile pentru virtute și socotește ca o cunoștință folositoare să nu se ostenească de bunăvoie cu lucrarea, ci să se îndeletnicească mai bine cu poruncile ușoare, care aduc sudori puține, atunci dușmanii ne­văzuți sădesc în suflet lipsa de curaj față de lucrarea liniștirii și din tare și nebiruit îl fac slăbănog în lucrare” (Sf. Grigorie Sinaitul, „Capete foarte folositoare după acrostih”, 106, [Filocalia, 7], trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucu­rești, 2005, p. 121).

Lanțul iubirii de sine și spovedania sinceră

Prima cale de dezlegare de acest lanț al iubirii de sine constă în spovedania sinceră. Al doilea constă în a îndrăzni să te privești așa cum ești, fără să te minți, dar și fără să te desconsideri. Al treilea ar fi cel în care poți privi în prăpastia sinelui fără să te mai sperii. Pentru că acolo vei vedea multe întunecimi, dar vei vedea și o lumină care va crește când vei învăța să nu te mai temi de dărâmarea cultului sinelui. Este, totodată, o cale de a medita la cuvintele marelui filozof C. Noica: „Totul este deci lărgirea eului către sine. Cunoaște-ți sinele; și iubește-te ca sine, iubește ființa proprie, nu pe cea improprie. […] Dar inte­re­sanți, valabili, rodnici sunt tocmai oamenii care se slujesc pe ei. Nu egoiștii. Cine se poate gândi la ei? Dar cei care nu-și pierd timpul cu unul sau altul, ci cu «sinele» acela care-i face oameni adevărați” (apud Gabriel Liiceanu, Nebunia de a gândi cu mintea ta, București, Ed. Humanitas, 2016, p. 95).