Din nou în drum spre Betleem!

Sărbătoarea Întrupării Domnului nostru Iisus Hristos ne regăsește pe toți anul acesta într-o stare de excepție. Nedumerire, îngrijorare, teamă sau șansa regăsirii autenticului? Cuvintele pe care le putem formula, dincolo de polemicile nesfârșite în jurul crizei bine cunoscute, generate de pandemia în care ne aflăm, ne pot da ocazia să medităm la adevărurile fundamentale ale credinței referitoare la chemarea spre autentic, specifică vocației creștine a firii omenești. Crăciunul, pe care îl vom sărbători anul acesta complet diferit față de alți ani, ne prilejuiește filtrarea sau, mai degrabă, privirea cu acuratețe a vieții interioare și așezarea noastră duhovnicească de unde izvorăsc atitudinile și comportamentul exterior. Plecăm în călătoria spre înnoirea Crăciunului cu gândul la Betleem, locul în care Domnul Iisus Hristos își face sălaș omenesc, în peștera strâmtă și rece a unei lumi derutate, în care Dumnezeu dorește însă, cu dinadinsul, să Se Întrupeze pentru a-I da viață.

Betleemul nu este decât un răspuns firav al umanității în fața iubirii lui Dumnezeu. Fragilitatea acestui dar smerit al oamenilor pentru Nașterea Domnului arată autenticul micșorării Mântuitorului Iisus Hristos pentru noi. În pofida decorului sihăstresc al peșterii din Betleem, bucuria Întrupării Domnului începe să inunde însetatul de Dumnezeu om. Cu armele postului, cu scutul credinței în rugăciunile înălțate către Dumnezeu, cu murmurul colindelor de odinioară umplem traista merindelor noastre pentru acest nou drum către Betleem. Spovedania, Împărtășania le așezăm cuviincios în tolba trebuincioasă acestui anevoios drum. Pornim în blagoslovita perioadă a Postului Nașterii Domnului cu nădejdea că, la capătul unui drum îmbibat de ostenelile facerii, ne vom bucura la vestea arhanghelilor și a îngerilor ce tresaltă și luminează noaptea păcatelor lumii pământești, prin jocul lor diafan și plin de mireasma veșniciei: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14)

Nădejde și fidelitate

Drumul spre Nașterea Domnului trebuie să fie caracterizat de nădejde. Speranța, ca expresie a încrederii în Dumnezeu, ne cheamă să nu capitulăm cu nici un chip și are rolul de a ne îndruma pe acest drum. De aceea este importantă conectarea noastră la sursa cea mai sigură de ghidaj duhovnicesc: Biserica. De fapt, drumul nostru comun către Crăciun ne preface pe toți în membrii Bisericii celei Una, al cărei Cap - Mântuitorul Hristos Se pogoară trupește în această lume. Gândurile și faptele noastre trebuie, așadar, să aibă în vedere Întruparea Domnului. Venirea Domnului în trup este adevărul fundamental al credinței noastre. Atingerea Sa de Creație, fără să se confunde cu ea, reprezintă șansa lumii și a oamenilor să-L descopere și să-L redescopere, an de an, zi de zi, clipă de clipă, pe Mântuitorul Hristos - Pruncul născut în peștera Betleemului, ce devine astfel nădejdea noastră pentru a întări convingerea că nu mai suntem singuri. Domnul Hristos știe de noi și Se pogoară în mijlocul nostru. Vine în chip smerit, pentru a da tuturor șansa revelării Sale, așteptând răbdător credincioșia, fidelitatea noastră. Aceasta din urmă reprezintă, de fapt, confirmarea nădejdii noastre subliniată de către Mântuitorul Iisus Hristos înainte de Înălțarea Sa la cer: „Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor!” (Matei 28, 20) 

Avem sălășluirea Lui Hristos în trup ca realitate a credinței noastre?

Oricât de mult ar cocheta cineva cu ideea de religie sau creștinism în general, se rătăcește dacă nu privește spre autentic, spre esențialul acestora, fără ca prin aceasta să se înțeleagă o reducere seacă a principiilor vieții creștinești. Ascunderea în spatele colindelor specifice, binevenite în această perioadă, nu face decât să amăgească conștiința celui care crede că doar prin aceste firimituri liturgice poate să înțeleagă rostul acestui eveniment al Nașterii. Colindele sunt șanse care ne inițiază an de an, intrând în sufletele noastre, pregătind o parte din lăuntrul nostru pentru celelalte gesturi creștine de trăire și de propovăduire a credinței în Mântuitorul Iisus Hristos Întrupat. Drumul spre Crăciun este de fapt un drum spre esențial. Pentru aceasta e nevoie să pornim din interiorul vieții noastre duhovnicești spre a ne întreba cu profundă sinceritate: Avem credința Întrupării Domnului? Avem sălășluirea Lui în trup ca realitate a credinței noastre? Avem convingerea prezenței Sale tainice? Din interiorul gândurilor noastre răspunsul autentic va creiona o abordare exterioară pe măsură, fără pericolul unui răspuns greșit. E drept că în fiecare zi avem șansa probării credinței: prin rugăciunea de dimineață, cea de la masă și cea de seară și, mai ales, prin participarea activă la sfintele slujbe și bineînțeles prin comportamentul nostru exterior, de zi cu zi.

Alimentarea duhovnicească a vieții noastre vine prin aceste gesturi de evlavie prin care exersăm prezența reală a Domnului în lume. Prin rugăciune conștientizăm faptul că Dumnezeu este prezent. Rugăciunea devine astfel esența credinței. Fără aceasta nu putem simți autenticul viețuirii creștinești. Suntem chemați să redescoperim izvorul părut secat al adâncurilor noastre și să lăsăm să țâșnească șuvoiul plin de Duh al milostivirii dum­nezeiești. Dacă înțelegem rugăciunea ca esențială vieții noastre vom trăi realitatea prezenței lui Dumnezeu chiar în această lume bântuită de boală și de derută. Mântuitorul ne avertizează: „În lume, necazuri veți avea, dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” (Ioan 16, 33)

Redescoperirea valorilor 

Nici o altă sărbătoare nu are aspectul generalizat atât de pregnant ca Nașterea Domnului. Diluarea mesajului primordial a prefăcut însă Crăciunul în cu totul și cu totul altceva decât ceea ce sublim reprezintă la bază: venirea Domnului în lume prin Întrupare. Colinde cu conținut exclusiv laic, brazi, luminițe, ghirlande, târguri speciale, Crăciunițe, spiriduși, elfi și câte și mai câte alte născociri pur mercantile acoperă consistent autenticul sărbătorii. Mulți se amăgesc crezând că toate acestea ar face parte din așa-numitul spirit al Crăciunului. Lucrurile sunt simple: nu sunt decât revigorări ale mai vechilor sau mai noilor forme de păgânism. Avem de-a face cu o cădere în păgânism a Crăciunului, care pare că nu mai reprezintă ceea ce a fost de fapt. Soluția este la îndemâna fiecăruia prin aceea că trebuie să existe o ierarhie foarte precisă a valorilor. Dacă nu ne vom da seama că ne scapă înțelesul esențial al Crăciunului, vom rătăci amarnic într-o lume pe care o vom recunoaște ca fiind a lui Dumnezeu. Lucrarea fiecăruia dintre noi trebuie să ducă la redescoperirea valorilor pe care le presupune credința noastră: rugăciunea, slujba, Sfintele Taine, adică existența concretă a ceea ce numim viața Bisericii întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos. Stăruința noastră, pe acest nou drum către Betleem, trebuie să fie convingerea că suntem ai Domnului și că El ne așteaptă să parcurgem acest drum având limpezimea apartenenței noastre. Ne îndreptăm spre Betleem pentru a ne putea da seama că fără Mântuitorul Iisus Hristos coborât între oameni zadarnică este credința noastră.