Unitatea Bisericii și Patriarhiile

Au trecut 100 de ani de la ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de ­Patriarhie. Gestul fondator de acum un veac pare celor de azi un fapt de ­domeniul evidenței, însă pentru contemporani lucrurile nu au stat întocmai, ­dezbaterile pe marginea subiectului fiind aprinse.

De ce unii au pus sub semnul întrebării ideea unei Patriarhii române? De fapt, nu era vorba de ideea în ­sine, ci de finalitățile acestui deziderat. Părea absolut firesc ca românii ortodocși, regăsiți în cele din urmă în cuprinsul acelorași granițe, să aibă parte și de unitate bisericească. Ori, aici a fost marea întrebare: Nu cumva, sub haina Patriarhiei, ar urma să se ascundă o unitate formală și triumfalistă? Trecând de la religios la politic, să nu uităm că în istoria românilor s-a vorbit mai mereu despre unitate, iar sărbătoarea națională, 1 Decembrie, are în centrul ei tocmai ideea unității naționale. Dar, în numeroase rânduri, idealul generos al uni­tății a fost deturnat, cum a fost în perioada comunistă, când românilor li se cerea să stea „strâns uniți” în jurul partidului și „iubitului conducător”, „răsplata” fiind încălcarea demnității și libertății personale.

Cei care, acum un veac, au avut rezerve cu privire la înfiin­țarea Patriarhiei au vrut să se asigure că nu este vorba de un gest triumfalist, iar clerul și credincioșii să se ascundă în spatele unei denumiri impozante, dar goală de conținut. Recunoaș­terea existenței unei patriarhii pentru credincioșii români trebuia să vină însoțită de smerenia necesară creșterii în duh a turmei lui Hristos, prin participarea tuturor la viața Bisericii pe coordonatele libertății și respon­sabilității. De aceea, proclamarea Patriarhiei a mers mână în mână cu trasarea unui întreg program duhovnicesc, pastoral, misionar și cultural, care cuprindea idei precum îmbunătățirea culturii teologice a clerului, dezvoltarea unei academii de muzică bisericească, zidirea unei catedrale naționale etc. A fost un program care s-a împlinit în timp (iată, Catedrala Națională se sfințește la distanță de 100 de ani), însă este important de subliniat că fiecare nouă generație a ținut seama de proiectele înaintașilor, a făcut bilanțul de etapă și a dus lucrurile mai departe, pe același făgaș. Faptul acesta se vede cu claritate dacă parcurgem articolele de bilanț scrise la 10, 30, 50 sau 80 de ani de la înființarea Patriarhiei Române, dovedind memoria lungă a Bisericii, care știe să lucreze în durată, evitând capcanele generate de fracturile temporale.

Raporturile corecte între Biserici, dar şi cu politicul

În aceeași cheie, a unei patriarhii care-și arată rangul doar atunci când știe să poarte cu vrednicie jugul lui Hristos, trebuie citit și discursul rostit de Patriarhul Miron Cristea, cu prilejul înmânării, în catedrala din București, a tomosului de recu­noaștere a Patriarhiei Române, semnat de Patriarhul Ecumenic Vasile al III-lea, prin delegatul tronului constantinopolitan, ­Mitropolitul Gherman al Sardesului. Cele rostite de către primul Patriarh al României conțin precizări importante cu privire la raporturile corecte dintre Bisericile Ortodoxe, la relațiile posibile dintre Biserici și politic și cum aceste relații nu trebuie să umbrească unitatea Bisericii ­celei una, sfântă, sobornicească și apostolească.

„A fost, spune Miron Cristea, în evoluția dezvoltării țărilor și a națiunilor, o necesitate firească ca Bisericile provinciale națio­nale și autocefale să fie conduse de o autoritate tot națională, care să nu aducă conflicte păgubitoare între acțiunile Bisericii și interesele superioare ale statului și națiunii, care nu contrazic eternele principii ale legii lui Hristos și să nu împiedice un neam în drumul spre cele mai sfinte idealuri ale sale”. Vorbim de principii eclesiologice larg acceptate în spațiul ortodox, dar care în prezent sunt criticate, respingându-se tradiția ortodoxă de colaborare cu statul și caracterul național al Bisericilor locale. Se insistă pe caracterul suprastatal al Bisericii, pe pericolul reprezentat de etnofiletism și pe pericolul anexării Bisericii la carul politicii, prin pseudomorfoze de tipul religiilor politice.

Însuși Patriarhul Miron Cristea amintește de abuzurile petrecute în perioada otomană, când Biserici autocefale cu tra­diție au fost desființate. Mai apoi, în epoca modernă, națiunile ortodoxe au dorit ca indepen­dența politică abia (re)cucerită să fie dublată prin crearea de Biserici autocefale, fapt care a condus la conflicte profunde. Nu trebuie uitat asaltul ateismului comunist și disputele recente pe chestiuni naționaliste și imperialiste care continuă să divizeze lumea ortodoxă.

Este renunțarea la religie sau a trimiterii acesteia în sfera ­privatului soluția? Nu, consideră Miron Cristea, care crede că raporturile corecte între bise­rici-state și națiuni ar putea să funcționeze fără probleme dacă s-ar avea în vedere unitatea Bisericii, „fără de care creștinis­mul nu poate fi desăvârșit”.

Proclamarea unei noi autocefalii în cadrul Ortodoxiei nu înseamnă neapărat sfâșierea trupului Bisericii, după cum nici topirea mai multor Biserici autocefale într-una singură nu înseamnă automat unitate reală. Unitatea reală, în duh, trebuie atinsă altfel: „Interese vitale ne îndatorează pe toți să reînnoim legăturile de o mai strânsă unitate a tuturor Bisericilor ortodoxe naționale, fără a știrbi cursul normal al vieții autocefale. Eventualele veleități trebuie să dispară în fața marelui principiu de unitate creștină, în frunte cu autoritatea noastră ecumenică și istorică”.

„Numai astfel închegați, concluziona Patriarhul Miron, vom putea cu deplină demnitate a lua parte la mișcările social-creștine mondiale, arătând confesiunilor fărâmițate cum unitatea de credință nestrămutată ce o are Biserica Ortodoxă este absolut necesară pentru a nu devia de la calea lui Hristos și a nu cădea în greșelile care au provocat sângeroasele și lungile războaie religioase de odinioară și mai ales pentru a putea menține legătura cu buciumul credinței Aceluia care a întemeiat religia iubirii pentru toate popoarele lumii”.

Un adevărat program de politică bisericească

Ceea ce trasa Patriarhul Miron Cristea poate fi considerat adevăratul program de politică bisericească. Între diversele state și națiuni există inevitabile tensiuni și conflicte. Important este ca ­Biserica să nu fie antrenată în aceste dispute cu prețul pierderii unității și prin contrazicerea ­„legilor eterne ale lui Hristos”. Biserica este important să joace pe mai departe un rol social și național, dar nu cu prețul unei deturnări/goliri de sens al valorilor creștine.

Să luăm, ca exemplu, problema sărbătoririi în comun a Paștilor de către toți creștinii. Este problema aceasta una dogmatică sau ține exclusiv de calendar? Dacă este o chestiune de calendar, de ce unii nu doresc rezol­varea acestei probleme? Pentru a nu strica o tradiție deja instituită, o obișnuință? Sau pentru că se dorește o separație formală între două lumi, deși foarte mulți își doresc unificarea?

Recent, Papa Francisc a declarat că Biserica Catolică este gata să accepte orice dată comună pentru celebrarea Paștilor. Acest lucru nu înseamnă relativism, ci deschidere la dialog, sugerează că Biserica Catolică nu se poziționează ca fiind superioară Bisericii Ortodoxe, impunându-i propria soluție. În cazul Pascaliei, avem de ales din două variante, iar catolicii sugerează că sunt gata să adopte soluția ortodoxă, dacă aceasta este corectă.

Întrebată fiind ce crede despre propunerea Papei Francisc, ­Biserica noastră a dat un răspuns exact în spiritul celor spuse acum 100 sută de ani pe Patriarhul ­Miron Cristea, anume că singură Biserica Ortodoxă Română nu poate lua o decizie în această privință, ci trebuie adoptată una la nivelul întregii Ortodoxii. De altfel, principiul unității în dialogul dintre diversele Biserici locale a fost periodic reafirmat cu claritate, de la întrunirile pan-ortodoxe de la Rhodos, iar în ultimii zeci de ani, atunci când a existat deschidere, iar chestiunile religioase nu au fost folosite ca instrumente pentru rezolvarea acestor probleme, lucrurile au putut fi urnite, iar interesele locale s-au armonizat interesului general.

De ce azi chestiunea calendarului pare ceva de netrecut în spațiul ortodox? Poate pentru că iubirea și conștiința unității sunt ignorate? Pentru că ea este legată de alte aspecte de care nu ar trebui să fie legată? Sau altul este răspunsul? În orice caz, cuvintele rostite acum un veac de Patriarhul Miron sunt mai actuale ca oricând și ele dau cheia rezolvării tensiunilor interortodoxe. Altfel, nu vom avea parte decât de frământări fără sfârșit și de Biserici locale care au uitat ce înseamnă ecumenicitatea.