Domnitorul supus Domnului

În şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, întrunit la Reşedinţa patriarhală din Bucureşti, în zilele de 8-9 iulie 2008, s-a hotărât canonizarea Sfântului Voievod Neagoe Basarab, domnitorul Ţării Româneşti. Cancelaria Sfântului Sinod a editat Tomosul de proclamare a canonizării Sfântului Voievod Neagoe Basarab, "care a rămas în memoria poporului român şi a tradiţiei ortodoxe prin opera sa intitulată Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie, prima creaţie de valoare universală a literaturii române, un adevărat testament duhovnicesc, pedagogic, filosofic şi enciclopedic".

S-a consfinţit, astfel, decizia Bisericii Ortodoxe Române, care, "privind la evlavia şi viaţa duhovnicească bineplăcută lui Dumnezeu a Sfântului Voievod Neagoe Basarab, luând aminte la mărturisirea învăţăturii ortodoxe, la râvna lui pentru zidirea de biserici şi de mănăstiri, la ajutorarea Bisericilor Ortodoxe din Răsărit, precum şi la lucrarea sa pentru pace şi căutând folosul duhovnicesc al poporului dreptcredincios", a hotărât "ca de acum înainte şi până la sfârşitul veacurilor, Sfântul Voievod Neagoe Basarab să fie numărat între bărbaţii sfinţi ai Bisericii şi să fie pomenit şi cinstit cu cântări de laudă în ziua a 26-a a lunii septembrie".

"Epoca" de nouă ani: 1512-1521

În perioada 1512–1521, Ţara Românească a cunoscut o adevărată "epocă" de doar nouă ani sub conducerea binecredinciosului voievod Neagoe Basarab, pe care istoricul Nicolae Iorga avea să-l numească "domn cu apucături împărăteşti... domn cu atâta dor de frumuseţe, cum nu mai avusesem altul înainte de dânsul". Această perioadă a fost suficientă pentru ca, prin înţeleaptă ocârmuire, domnitorul român să ocupe un loc de cinste în galeria bărbaţilor iluştri ai neamului. Un capitol purtându-i numele s-ar putea înscrie în orice tratat de istorie, diplomaţie, arhitectură sau literatură, dar şi de teologie.

"Falnic monument de literatură, politică, filosofie şi elocuenţă la străbunii noştri..."

Cercetându-i viaţa şi activitatea, Bogdan Petriceicu Hasdeu avea să scrie despre "Neagoe Basarab, acest Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof, care ne face a privi cu uimire, ca o epocă excepţională de pace şi de cultură în mijlocul unei întunecoase furtune de mai mulţi secoli, scurtul interval dintre anii 1512-1521", catalogându-i Învăţăturile... drept "falnic monument de literatură, politică, filosofie şi elocuenţă la străbunii noştri...". Din titlu reiese că lucrarea ar fi dedicată fiului său, moştenitor al tronului: "Din fiul său iubit, pe care-l numise Teodosie, sperând că va cârmui ca Teodosiu cel Mare, el voia să facă o minune de desăvârşire". În realitate, însă, este destinată tuturor urmaşilor săi la cârmuirea Ţării, actuală până în zilele noastre, un adevărat testament menit să arate cum să se conducă pe sine întâistătătorul şi cum să-şi conducă supuşii. Fără a neglija prerogativele domneşti, voievodul se preocupă de viaţa spirituală a poporului său, conştient că misiunea sa nu este doar de a guverna un stat, ci de a conduce spre Dumnezeu, din mila Căruia i-a fost dat să ocupe jilţul domnesc.

Învăţături din strana împărătească şi învăţături din jilţul domnesc

Lucrarea domnitorului Neagoe Basarab dedicată fiului său Theodosie şi tuturor celor ce-i vor urma la tron conţine două feluri de învăţături: religioase şi laice. Sfaturile domneşti sunt puse pe seama suveranului ţării, ce ocupa jilţul domnesc, iar poveţele religioase aparţin aceluiaşi domnitor ce ocupa cu cinste strana împărătească din biserică, lângă arhiereu. Prin învăţăturile laice, Neagoe îi arată cum să conducă pe supuşii săi, iar prin poveţele religioase, îi arată cum să se conducă pe sine.

O linie clară de delimitare între învăţăturile religioase şi cele laice este greu de trasat, întrucât orice sfat lumesc are fundament sau motivaţie spirituală. Totuşi, lucrarea se dovedeşte a fi un manual de domnie, iar pastoraţia conducătorului laic primeşte fundament spiritual. Cea dintâi idee care devine, de fapt, laitmotivul operei este originea divină a puterii domneşti, conştiinţa domnitorului că este "unsul lui Dumnezeu".

Puterea exemplului

Grija pentru Sfintele Scripturi din partea unui conducător laic în exerciţiul domniei este o soluţie pentru orice formă de guvernământ, actuală în orice epocă. Credinţa, nădejdea şi dragostea, la care adaugă iertarea şi pacea, alcătuiesc lucrurile bune, cărora le opune desfrânarea, viclenia, mânia şi alte păcate asemenea lor. Îndemnul unui suveran de a cinsti sfintele icoane este încă un argument pentru faptul că, astăzi, ne închinăm icoanei Sfântului Neagoe Basarab însuşi şi îl avem drept mijlocitor în rugăciunile noastre.

Cuvântul domnitorului, în special pentru supuşii săi, poate avea autoritatea unei legi.

De aceea, atunci când cuvântul rostit de clerici în amvon găseşte finalitate în faptele domnitorului şi, mai important, este transmis mai departe de acesta, cu siguranţă exemplul său va fi urmat de cei din jur. Prin crearea de rugăciuni, Neagoe Basarab ne arată că "aliatul" său de nădejde este Dumnezeu, pe Care nu ezită să-L cheme în ajutor la nevoie.

Îndemnuri mereu actuale

Ethosul ideal propovăduit prin condei în Învăţături nu înseamnă că nu era ancorat în realităţile vremii: năravurile societăţii în care trăia sunt criticate, cu îndemnul pentru urmaşi de a nu le urma exemplul.

Unul dintre păcatele care au dezbinat lumea din cele mai vechi timpuri este cel al hrisolatriei. Venerării aurului, Neagoe Basarab îi opune iubirea de Dumnezeu drept adevărată comoară în cer şi pe pământ. Acelaşi conducător laic ne arată adevărata imagine pe care trebuie să o adopte fiul faţă de părinţii săi, model de cinstire a celor ce ne-au dat viaţă.

Tot din cuprinsul Învăţăturilor aflăm cum lucrează vrăjmaşul ca să despartă pe om de Dumnezeu şi cum se poate păzi omul de cursele diavolului. Cu inimă curată şi cu minte întreagă, prin post, rugăciune, smerenie, curăţie şi milostenie, omul se apără în faţa ispitelor.

Guvernare raportată tot timpul la Dumnezeu

Deşi între prerogativele domneşti se numără şi cea de judecător suprem al poporului, Neagoe Basarab învaţă că răspunsul final îl vom da cu toţii în faţa Judecătorului suprem, iar de dreptatea împărţită pe acest pământ va depinde judecata noastră. De aceea, "domnul carele va judeca pre dreptu, acela-i domn adevărat şi unsul lui Dumnezeu şi va dobândi lumina care nu va trece niciodată. Iar domnul care nu va judeca pre dreptate şi pre legea lui Dumnezeu, acela nu iaste domn, nici să va chema îndreptător şi unsul lui Dumnezeu, ci va fi pierdut în periciunea cea de veci şi pentru făţărnicia lui nici faţa lui Dumnezeu nu o va vedea". Înainte de a urca în divanul de judecată, "întâi se cade să vă rugaţi Domnului nostru Iisus Hristos, ca să vă fie întărire şi învârtoşare".

În exercitarea domniei, orice apariţie a suveranului este raportată la Dumnezeu. Mai presus de pompa domnească, omul este povăţuit să se îmbrace în dragostea lui Dumnezeu. Conducerea nu se face în mod despotic, autoritar, ci în comuniune cu cei pe care i-a ales să-i fie sfetnici, întrucât Dumnezeu poate da oricăruia o înţelepciune de folos. Politica lui Neagoe Basarab este una a rugăciunii, cerând ajutor divin înainte de orice decizie. Smerenia domnească face ca orice succes să fie pus pe seama ajutorului divin, pentru a nu cădea în extrema autosuficienţei. Îngăduitorul, ajutătorul şi judecătorul unui conducător lumesc este Dumnezeu. Curăţia, smerenia, rugăciunea, milostenia şi lauda lui Dumnezeu aduc ajutor divin în pastoraţie, în timp ce trufia aduce osândă.

Viaţa pământească trăită cu gândul la viaţa veşnică

Adevăratul război sfânt este cel de apărare a ţării, în cazul extrem în care lupta armată nu poate fi evitată. Victoria în cazul în care bătălia nu a putut fi evitată se datorează, evident, ajutorului dumnezeiesc. Orice om care are în ascultarea sa pe alţii, să fie conştient că puterea sa lumească este infinit mai mică decât atotputernicia lui Dumnezeu.

La loc de cinste este virtutea înţelepciunii, mai ales pentru un om a cărui decizie influenţează viaţa unui popor. Un domnitor era, în perioada medievală, stăpânul întregii ţări pe care o conducea. Deşi posibilităţile sale materiale erau nelimitate, Neagoe Basarab condamnă grija omului pentru cele materiale, care îl fac să neglijeze pe cele ale sufletului. Cuvântul său despre bogăţie poate fi cuprins în orice predică destinată acestei categorii sociale.

Timpul faptelor este viaţa pământească, limitată. După săvârşirea acestei vieţi, vine vremea judecăţii, când vom răspunde pentru tot ce am făcut. Rugăciunea trebuie să fie ultimul cuvânt cu care omul se desparte de această lume.

Cuprinsul laic al Învăţăturilor este un adevărat manual de domnie, care învaţă, practic, cum să se poarte domnitorul în orice împrejurări: la masă, faţă de boieri, în diplomaţie, în calitate de conducător al armatei, judecător suprem sau, la nevoie, în pribegie.

"Cartea omeniei româneşti"

"A lui Neagoe Voevodul învăţătură cătră fie-său Theodosie şi cătră alţi domni, cătră toţi. Cum să cade domnilor să şază la masă şi cum vor mânca şi vor bea", reproduce imaginea Curţii Domneşti de secol al XVI-lea în Ţara Românească. Sunt cuprinse reguli precise de protocol şi de conduită a domnului, amfitrion al ospeţelor la care participă. Atitudinea domnului trebuie să fie ponderată, nici prea vesel - pentru că "veselia fărâ de măsură va mâniia pre Dumnezeu", nici prea trist - pentru că "toţi din casa ta şi toate slugile tale să vor întrista şi să vor îngrija". Permanenta preocupare a lui Neagoe Basarab pentru supuşii săi este subliniată de Dan Zamfirescu: "Nici o altă scriere parenetică, din nici o altă cultură, nu mai propune ca model un asemenea tip de conducător. Am putea să numim de aceea această a doua parte a Învăţăturilor "Cartea omeniei româneşti"".

Axiocraţia promovată de Neagoe Basarab în perioada domniilor ereditare în umbra cărora se găseau marile familii boiereşti este încă o dovadă despre cinstea şi caracterul acestuia.

După Dumnezeu, cel mai de seamă aliat în exercitarea domniei este poporul pe care îl conduce. Oamenii de rând se apropie şi îşi oferă devotamentul atunci când văd cinstea acestuia. Pastoraţia lui Neagoe Basarab nu se limitează doar la asigurarea unor condiţii decente în stat, ci se preocupă de progresul spiritual al celor primiţi spre guvernare. Dreptatea adevărată este cea care îndreaptă pe om, nu care-i pierde sufletul.

Imaginea Curţii Domneşti de secol XVI

Masa la Curtea Domnească a lui Neagoe Basarab este un adevărat cod de protocol, în care fiecare gest este măsurat şi justificat. Imaginea şi atitudinea domnului, alcătuirea prezidiului, ambianţa, decorul, toate sunt importante, întrucât ospeţele îl expun pe domnitor în faţa supuşilor săi. La masă, cel mai greu viciu este beţia, pe care o înfierează. De asemenea, ospăţul nu lasă loc nici de daruri, nici de judecată, întrucât raţiunea domnului poate fi influenţată uşor. Modelul de aşezare a supuşilor la masă, în ordine ierarhică, poate servi drept regulă de protocol pentru orice recepţie chiar şi în zilele noastre.

Tratat de diplomaţie

Atitudinea lui Neagoe Basarab faţă de soliile străine poate constitui un veritabil tratat de diplomaţie modernă. În exercitarea puterii domneşti la nivel internaţional, un rol-cheie l-a purtat instituţia soliei, în care domnitorul român a investit nu doar material, ci şi spiritual. Alegerea solului se face de către domn, în consultare cu Sfatul domnesc, pe principiul axiocraţiei. La nivel intern, Sfatul domnesc este o instituţie deosebit de importantă în pastoraţia poporului.

Imaginea conducătorului suprem al armatei este conturată cu aceeaşi minuţioasă grijă pentru detalii. Domnitorul este model pentru oştenii săi, iar atitudinea sa va influenţa atitudinea lor în luptă. Aşezarea tactică în cazul unei confruntări militare arată că singurul motiv pentru care refuza până în ultima clipă războiul este conştiinţa spirituală; altminteri, era un strateg desăvârşit, care ar fi putut excela într-o carieră militară. Urmaşul la tron care va fi răsfoit paginile Învăţăturilor avea acces, în linii mari, la organizarea completă, nu doar a unei bătălii, ci şi a unei rezistenţe sau reorganizări în cazul unei înfrângeri.

Învăţăturile aparţin unui prezent continuu

Dacă Vasile Grecu spunea cândva despre Neagoe Basarab că "a avut şi preocupări literare, bine înţeles conforme cu vederile timpului său", peste ani, acel timp s-a dovedit a fi un "prezent continuu", specific timpului liturgic. Principiile enunţate ca povăţuiri părinteşti acum aproape cinci secole sunt la fel de actuale şi astăzi, întrucât vorbesc despre om, iar omenia nu este niciodată depăşită de vremi. Neagoe Basarab predă "o adevărată lecţie de pedagogie morală şi spirituală, un adevărat cod de comportament fiinţial şi demnitate umană pentru toate timpurile".

Recursul la adevăratele valori

Într-o perioadă în care ne este din ce în ce mai greu să identificăm adevăratele modele, recursul la istorie ne poate ajuta să descoperim imaginea domnitorului Neagoe Basarab, unsul lui Dumnezeu şi stăpân al ţării. Autorul Învăţăturilor lui Neagoe Basarab către fiul său Theodosie este, mai presus de toate, un conducător laic ce şi-a asumat rolul de pedagog al supuşilor săi. Pastoraţia voievodului român depăşeşte aspectul material, pe care orice suveran l-ar impune drept prioritar în exerciţiul domniei. Condeiul domnesc a aşternut pe foaie principii de guvernare a sufletului, oferind celor ce vor dori să îl moştenească adevărata avere, cea spirituală, accesibilă tuturor. Paradoxal, evoluţia pe scara socială a făcut ca Neagoe Basarab să conştientizeze, într-o măsură proporţională ascensiunii, măreţia Creatorului.

Istoria stă mărturie că puterea poate duce la o autosuficienţă a omului, devenind instrumentul pierzării sale. În scurta sa viaţă, de nici patruzeci de ani, dintre care nouă la cârma unui stat, într-o perioadă în care conducătorul ţării poseda puteri depline, specifice absolutismului monarhic, şi-a păstrat tot timpul conştiinţa de creştin şi omenia.

Prin acest testament, Neagoe Basarab învaţă că ereditatea dinastică nu exclude pe cea duhovnicească.

Îi cere fiului său Theodosie să-l moştenească spiritual, oferindu-i nu doar averea trecătoare, ci şi pe cea veşnică, arătându-i că domnitorul, ca stăpân, trebuie să fie supus Domnului.