Dorinţa de confirmare a iubirii celuilalt prin cuvinte

Foarte adesea circulă pe buzele noastre, sau dacă nu, doar în inimi, o dorinţă de confirmare a iubirii celuilalt către noi prin cuvinte: „Spune-mi că mă iubeşti! Mă iubeşti, nu-i aşa?!“, sau reproşuri latente de genul „Dar el/ea nu mi-a spus că mă iubeşte!“, ceea ce contrastează, cel puţin aparent, cu disponibilitatea noastră lăuntrică atunci când ni se cere, spontan, să răspundem celui care ne cere iubirea - „N-am chef...“ sau „Nu pot acum, poate mai târziu...“ sau „Nu vreau!“

Şi dacă eu nu sunt în stare să răspund celui care îmi cere (vorbind de cineva apropiat, nu mai punem problema oricui), cum voi avea sensibilitatea de a simţi, de a recepta dragostea în general?!

Dacă nu am exerciţiul de a mă dărui, de a oferi dragoste, de unde să am simţul iubirii întru mine?! Căci dacă l-aş avea, aş simţi deîndată dragostea oricăruia şi nu i-aş mai cere dovezi palpabile care să-i certifice starea lăuntrică. Pentru că atunci când cer - la modul concret şi brutal - confirmarea că mă iubeşti, de fapt, aici traduc neîncrederea mea întru tine, traduc distanţa mea faţă de tine. De fapt, eu nu te văd, nu te simt. Însă o astfel de neîncredere derivă, între altele, din slăbiciunea capacităţii mele de a iubi.

Pe de altă parte, vrem să fim iubiţi doar de către anumite persoane şi doar aşa cum vrem noi, nu cum se manifestă acestea. Noi dictăm cum vrem să fim iubiţi, celălalt trebuie să execute porunca (pseudo-) iubirii.

Cum mă raportez la celălalt?

Dar oare cum mă iubeşte pe mine Dumnezeu? Oare pot spune că nu îmi place cum mă iubeşte Dumnezeu? De fapt, simt dragostea Lui? Simt să reacţionez? Şi cum îi răspund? Aşa cum gândesc eu, aşa cum vreau (eu) sau aşa cum vrea (Domnul)? Totuşi Dumnezeu vrea să răspundem în stare de libertate, nu ne constrânge. Foarte frecvent gândim contextul, prestabilim condiţiile fireşti şi răpim libertatea celuilalt de a se exprima. Însă poate ceea ce gândesc eu, sau mai bine spus „ceea ce calculez eu cu mintea mea, limitat“, s-ar putea să fie doar o trăire desfigurată, întinată de poftele mele, de pretenţiile mele, iar nu o iubire frumoasă, minunată, curată de „eu“. Când ne deprindem cu simţul iubirii, centrul de gravitaţie este, în mod firesc, „Celălalt“. Paradoxal, nu mă pot odihni decât atunci când ies din mine spre Celălalt, când nu rămân în mine. Ci atunci când întru mine te invit pe tine. Şi te pot invita doar dacă suntem cu Cel ce este. Altfel, legământul nostru, relaţionarea noastră devine foarte fragilă, casantă la primul cutremur al patimilor noastre.

Însă, acum să privim lucrurile în perspectivă: cum mă raportez la celălalt? Văd în el o provocare la iubire sau mai curând aştept să primesc iubirea ce (consider eu că) mi se cuvine, la comandă? Sau... măcar există şi celălalt, ca subiect al propoziţiei în care mă aflu, sau este doar o apoziţie, uneori folositoare, alteori incomodă?

Refuzăm să vedem cum cu cât ne distanţăm de Dumnezeu şi totodată de firescul iubirii care se dăruieşte permanent într-o revărsare care îl mărturiseşte pe celălalt sau îl arată, cu atât mai mult ne distanţăm şi de oameni, şi de noi înşine. Şi suntem tentaţi să ne obişnuim cu această stare în care parcă nu mai vrem să ne atingem de celălalt. De multe ori nici să fim atinşi. Preferăm să iubim la „distanţă“ şi, desigur, condiţionat. Preferăm comoditatea, nu mai avem răbdare cu celălalt - de aceea astăzi este o nevoie atât de stringentă de ospicii, de aziluri de bătrâni, orfelinate. Pe acelaşi fundal există şi o acută inflaţie a cuvântului. Asta înseamnă „privatizarea“ inimii - să „iubim“ pe cine vrem, când vrem, cum vrem. Nu mai vrem să sfinţim materia, nu mai vrem să co(n)sfinţim cu prezenţa noastră pentru că nici nu mai suntem prezenţi (noi înşine). Devenim tot mai absenţi din propria-ne viaţă.

Omul se recunoaşte numai prin iubire

Ne-am deprins să „nu mai vrem“, ne-am deprins să îmbrăcăm masca revoltei care ne face să părem în ochii noştri „altfel“, să ne „emancipeze“, să nu ne conformăm rânduielii (a nu se confunda rânduiala - care se conformează Raţiunii, deci intră în ritmul de asemănare, cu Chipul - cu formalismul), să abordăm o ţinută de superioritate, care, paradoxal, ne înstrăinează nu doar de Dumnezeu şi de ceilalţi, ci mai ales de sine. În Săptămâna Mare, despre Iuda există anumite stihuri cu o exprimare cu totul înfricoşătoare în profunzimea sa - „dar Iuda nu a vrut să înţeleagă“. Să ne împotrivim păcatulului şi să facem binele este o virtute. Să ne împotrivim la orice, fără a discerne, este o nebunie care derivă din neştiinţă şi din nebăgare de seamă, dintr-o lipsă crasă de sensibilitate. Parcă nu mai vrem să simţim. Cu atât mai puţin să consimţim. Nu mai vrem să simţim durere, suferinţă, nu mai vrem să depunem efort, să ne încordăm, să ne concentrăm, dar nici să fim atenţi, să fim prezenţi. Ne afundăm în trecut şi ne uităm pe noi înşine în viitor. Nici nu vrem să con-simţim, în sensul de a împreună-pătimi cu celălalt, de a fi cu celălalt în bucurie, în durere, în îndoială. Ne sustragem din viaţa celuilalt. Sau ne pliem aşa cum credem. Dar în ce credem? Sau în cine? Care este crezul nostru? Este oare un crez adevărat, care ne duce spre viaţă? Sau spre moarte?

Tindem să ne sustragem iubirii. Refuzăm chiar să fim iubiţi. Iar prin asta ne depersonalizăm cu adevărat. Ne pierdem identitatea de sine, căci omul se recunoaşte numai prin iubire. Numai iubirea ne face văzători, ne dăruieşte pofta de a dori, de a voi. În cele din urmă, noi încetăm să mai vrem să fim. De fapt, încetăm să mai vrem. De unde şi lipsa de viaţă, de entuziasm spre o lucrare frumoasă, edificatoare, lipsa de poftă pentru lectură, pentru descoperirea minunilor dimprejurul nostru, lipsa de trăire care se resimte tot mai acut în atmosferă. Chiar şi cuvintele devin seci, goale, „aburind“ prin rostirea lor. Şi totuşi, omul este roada bucuriei lui Dumnezeu. Noi nu suntem făcuţi ca să murim! Şi nici nu putem muri pentru că suntem aduşi la viaţă din dragoste. Din dragoste sfântă, desăvârşită. Noi, oamenii, suntem iubiţi de Dumnezeu cu iubire veşnică, şi ce fericire poate fi mai mare pentru noi, ce fericire poate să ne inspire mai mult la viaţă decât aceea de a fi iubiţi cu adevărat... şi de a primi şansa să putem răspunde acestei iubiri dumnezeieşti?! Viaţa noastră este răspunsul la dragoste - şi există oameni cu totul minunaţi, oameni cu prezenţă de spirit care fac totul (în cuvânt, faptă, simţire) cu toată dragostea, cu deplină dăruire. Aceşti oameni sunt oameni plini de Viaţă, oameni cu voinţă, cu putere în cuvânt şi faptă. Oameni care vor, oameni voitori şi, de aici... bine-voitori. Adică voitori de bine, iubitori ai frumosului. Omul care vrea, care binevoieşte este om cu putere multă. Iar amintirea lui este veşnică, pentru că ne rămâne viu prin lucrările sale umplute cu Prezenţa. Or, omul care iubeşte, care alege să răspundă iubirii (pentru că, de fapt, asta şi simte) este un om responsabil. Şi deşi responsabil, se simte foarte liber şi plin de bucurie, de mulţumire.

Iubirea ne mişcă spre Altul

A voi înseamnă a dori, adică a face ceva cu dor. Iar dorul împlinit, adică materializarea dorului devine dragoste şi dragostea bucură, nu chinuieşte, nu mistuie fiinţa spre „neantizare“, nu are termen de expirare. Deci nici nu se epuizează.. Dragostea odihneşte şi îmbată inima ca o băutură prea puternică (Ps. 22, 5). Aşadar, când iubim, simţim să răspundem iubirii cu multă bucurie, cu toată energia noastră. Şi când alegem să răspundem iubirii, suntem - în mod firesc - responsabili (= „abil să răspundă“) în tot ceea ce facem, cu oricine şi orice, oricând. Deci necondiţionat. Şi simţim să ne purtăm cu o atenţie deosebită, să acordăm atenţie fiecărei fiinţe. Iubirea ne face să fim sensibili, oameni de Cuvânt, demni de încredere, dar în acelaşi timp degajând simplitate şi familiaritate împrejurul nostru. Inspirăm dragoste şi respirăm un firesc al bunătăţii, o atmosferă de „acasă“. Când iubim suntem creativi, deschişi, ne dăm pe noi înşine ca celălalt să fie şi el. Nu mai trăim pentru noi, ci pentru Celălalt (şi celălalt). Ne uităm pe noi înşine cu bucurie, de dragul altuia, în acelaşi timp fiind cu totul prezenţi, însă tainic. Ce bucurie să fim întotdeauna îndrăgostiţi,... să fim întru dragoste, să fim în stare de iubire! Iubirea ne mişcă spre Altul.