Dreapta credință, temelia pe care stă Biserica

Ispitele (încercările) trebuie depășite fără a ne pierde credința în Dumnezeu. Însoțiți de răbdare și cu nădejdea că Dumnezeu este de față și privește la lupta noastră, avem credința că El trimite pe îngerul Său să ne sprijine, deoarece dorim din toată ființa noastră să rămânem credincioși în dragostea Lui. Pentru ca Dumnezeu să păzească Biserica, comunitatea credincioșilor, membrii Bisericii, trebuie să aibă o credință tare în Întemeietorul ei, Hristos Dumnezeu.

Credința noastră este sfântă pentru că Sfânt este Întemeietorul Bisericii din care facem parte; este dreaptă deoarece Întemeietorul Bisericii este Cel drept, iar dreptatea este un proces continuu spre desă­vârșire, mântuire și îndumnezei­re, e o așteptare în nădejdea dreptății din credință (Gal. 5, 5).

Această credință a noastră, care este sfântă și dreaptă, ne rugăm lui Dumnezeu să fie întărită, să fie puternică. Nu este nevoie să fie mare, cum au cerut Apostolii; când ucenicii au cerut să le fie sporită credința, Domnul a zis: „Dacă veți avea credință cât un grăunte de muștar, veți zice muntelui acestuia: Mută‑te de aici dincolo, și se va muta; și nimic nu va fi vouă cu neputință” (Mat. 17, 20).

Așadar, ne trebuie credință puternică, îndreptată numai spre Dumnezeu. Să nu fie divizată și să nu fie amestecată, ci cât mai curată... „Tu nu trebuie să te închini la alt dumnezeu, fără numai Domnului Dumnezeu, pentru că numele lui este Zelosul; Dumnezeu este zelos (Ieșire 34, 14; 20, 5).” El cere poporului ales (vechiul și noul Israel) ca dragostea față de El să nu fie împărțită cu altcineva.

Răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu

Credința este puterea sufletească de a accepta ca adevărate datele învățăturii de credință, ce nu pot fi înțelese rațional uneori, sau nu pot fi văzute cu ochii trupești. După Sfântul A­postol Pavel, credința este în­cre­dințarea celor nădăjduite, dovada celor nevăzute (Evrei 11, 1).

Pentru mântuire, credința este esențială și reprezintă mijlocul prin care noi primim harul divin. Dacă El, Dumnezeu, este credincios (II Timotei 2, 13) și Își ține făgăduințele date, și noi trebuie să rămânem credincioși și să răspundem chemării Sale. În astfel de situații se vede, se probează credința noastră. Deci, credința este răspunsul nostru la chemarea lui Dumnezeu, când ne oferă harul Său.

Credința este puterea de legătură între divin și uman, de unde vine și afinitatea ei cu religia.

După Sfântul Apostol Pavel, credința este lucrarea harului lui Dumnezeu, care produce în omul căzut starea de mântuire: dreptatea lui Dumnezeu se descoperă în ea din credință spre credință, precum este scris: iar dreptul din credință va fi viu (Rom. 1, 17).

Creștinismul nu este o spe­culație filosofică despre ființa și existența lui Dumnezeu, ci este credințaîn Dumnezeu, adică acea viziune și regulă de viață revelată în ceea ce a zis și a făcut Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu: Cine este cel ce biruiește lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu? (I Ioan 5, 5).

Credința, după Sfântul Ioan Gură de Aur, este temelia pe care stă Biserica, pentru că nu Biserica face justificarea credinței, ci tocmai credința justifică Biserica. De aceea, a zis Domnul lui Petru: Tu ești Petru și pe această piatră voi zidi Biserica Mea (Mat. 16, 18), adică pe credința în Iisus Hristos pe care o mărturisește Petru. Iar reabilitarea lui Petru s‑a făcut după Înviere pentru că Învierea Domnului este piatra credinței din capul unghiului de la temelia Bisericii. Sfântul Pavel a arătat și el acest lucru: De vei mărturisi cu gura ta că Iisus este Domnul și vei crede în inima ta că Dumnezeu L‑a înviat pe El din morți, te vei mântui ( Rom. 10, 9).

Ce dorim mai mult decât mântuirea? Aceasta ne vine prin credință cu toate celelalte obliga­ții pe care le atrage după ea. Dacă ești credincios, vei îndeplini ceea ce cere credința, dacă nu, vei mai trece cu vederea, însă fără a putea trece cu vederea consecințele...

Aceasta nu înseamnă să devenim habotnici. Sfinții n‑au fost habotnici, ci fermi în credință. Apoi, noi ne rugăm ca Dumnezeu să întărească „sfântă și dreaptă credința” noastră, rostind la sfâr­șitul unor slujbe din biserică: Întărește, Doamne, sfântă și dreaptă credința drept‑măritorilor creștini și Sfântă Biserica Ta în veacul veacului.

Domnul ne învață lucruri tainice, nevăzute și totuși nădăjduite: Împărăția lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru (Luca 17, 21). Așadar, credința în Dumnezeu este același lucru cu Împă­răția lui Dumnezeu. Credința în Dumnezeu se deosebește de Îm­părăția lui Dumnezeu doar prin cugetare, deoarece credința este Împărăția lui Dumnezeu fără formă, iar Împărăția lui Dumnezeu este credința care a primit în chip dumnezeiesc o formă (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie).

Aspectele credinței

Credința ca mod de viață este aceea care lucrează faptele dragostei creștine și lucrează din dragoste, cum spune Sfântul Pavel: Căci în Hristos Iisus nici tăierea împrejur nu poate ceva, nici netăierea împrejur, ci credința lucrătoare prin iubire (Gal. 5, 6). Ea are caracter soteriologic, ne arată Mântuitorul la vindecarea unor bolnavi: Credința ta te‑a mântuit... (Mat. 9, 12).

Credința poate fi privită ca mod de cunoaștere sau contem­plație a Adevărului, cu caracter epistemologic: ...vestea pe care am auzit‑o de la El și v‑o vestim: că Dumnezeu este lumină și nici un întuneric nu este întru El (I Ioan 1, 5).

Credința presupune dialogul iubirii, relația personală cu Dumnezeu, care înseamnă acceptarea făgăduințelor Lui, care se manifestă în prezența lui Hristos. Această acceptare determină nu numai un nou stil de viață, o schimbare a spiritului prin pocă­ință, ci și existența noastră pentru eternitate. De aceea, temerea sau frica de Dumnezeu este începutul credinței, deoarece aceasta eliberează sufletul de spaima păcatului și a morții, ajutându‑l să intre sub și în stăpânirea harului.

Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că: …s‑a dovedit limpede că credința este o putere de legătură, care înfăptuiește unirea desăvârșită, nemijlocită și mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut (Răspunsuri către Talasie, Întrebarea 33, Filocalia, vol. 3, p. 153). La aceasta se cuvine adăugarea unei completări a părintelui Dumitru Stăniloae: Credința este o cunoștință ce nu se poate dovedi. Iar dacă este o cunoștință ce nu se poate dovedi, atunci credința este o legătură mai presus de fire, prin care în chip neștiut și indemonstrabil ne unim cu Dumnezeu într‑o unire mai presus de înțele­gere (Idem, p. 154).

Fără credință nu este cu putință a plăcea lui Dumnezeu. De aceea din credință începe și la ea se sfârșește mântuirea.

Aprofundarea credinței

Sunt conștient și până în ceasul de față că, prin darul Celui Care m-a ales la o chemare mai sfântă întru cunoașterea ființei Sale, n-am adunat în inimă alt cuvânt, potrivnic învățăturii celei sănătoase.

...măcar pentru asta am curajul să mă laud în Domnul: că niciodată n-am susținut opinii greșite despre Dumnezeu, nici n-am gândit în alt fel, încât să trebuiască, mai târziu, să-mi schimb credința. Dimpotrivă, am păstrat în mine, adâncind-o, aceeași învățătură pe care am primit-o de la răposata mea mamă și de la bunica mea, Macrina. Această credință n-am modificat-o nici mai târziu, când m-am mai maturizat, ci doar am adâncit-o, dar tot pe linia pe care mi-au transmis-o părinții încă de la început. Ca și sămânța, care din mică se face mare prin creștere, dar în ființa ei rămâne aceeași și soiul ei nu se schimbă, ci prin dezvoltare ea se desăvârșește, tot așa înțeleg că învățătura mea despre Dumnezeu s-a adâncit și s-a desăvârșit pe măsură ce am crescut, încât cea de azi a luat locul celei de atunci, dar în fond e aceeași (Credința dreaptă, Antologie tematică din opera Sfântului Vasile cel Mare, EIBMBOR, pp. 106-107).