Drepţi! Culcat!

Oricât de umilitor sună pentru unii aceste ordine din armată, ele nu se compară cu evaluarea teologică. În Psalmul 43:27, oranţii exclamă înaintea lui Dumnezeu: "Că s-a plecat în ţărână sufletul nostru, lipitu-s-a de pământ pântecele nostru".

Comentând pasajul, Kraus notează că în faţa lui Dumnezeu comunitatea se smereşte în ritualul prosternării cultice (Hans-Joachim Kraus, Psalms 1-59: A Continental Commentary, trad. H.C. Oswald, Fortress Press, Minneapolis, 1993, p. 448).

Prosternarea pe pântece

Această practică este atestată foarte variat în Egipt, unde a sta culcat pe burtă reprezenta un semn de mare umilinţă, mulţumire şi respect. În povestea lui Sinuhe, atunci când faraonul îi trimite o scrisoare prin care îl cheamă acasă, acesta rememorează: "M-am aşezat pe pântece. Am atins pământul, mi l-am presărat pe păr" (ANET, ed. 3, p. 21). De asemenea, în prezenţa faraonului, protocolul cerea ca cel primit în audienţă să se aşeze pe burtă: "Când m-am întins pe pântece - povesteşte acelaşi Sinuhe, reabilitat după şederea la triburile asiatice - nu am mai fost conştient de mine în prezenţa Lui şa faraonuluiţ" (ANET, p. 21). Ritualul este menţionat de mai multe ori şi în stela triumfală a regelui Piye, executat chiar şi de femei (Miriam Lichtheim, Ancient Egyptian Literature: A Book of Readings, University of California Press, Berkeley, vol. 3, 1980, pp. 72-80).

În scrisorile de la El-Amarna, când regişorii canaaniţi se adresează faraonului, după formula de salutare, urmează invocarea prosternării, care imită ceremonialul de la curte: "Spuneţi regelui, stăpânul meu, Soarele de pe cer: Aşa şgrăieşteţ Surata, conducătorul din Akko, slujitorul regelui, ţărâna de pe picioarele lui şi pământul pe care calcă. Mă prosternez la picioarele regelui, stăpânul meu, Soarele de pe cer, de şapte ori şi de şapte ori, pe piept (pe pântece) şi pe spate" (EA 232, cf. William T. Moran (ed. / trad.), The Amarna Letters, The John Hopkins University Press, Baltimore / London, 1992, p. 291). Nu trebuie să ni-l imaginăm pe Surata tăvălindu-se în faţa regelui. Cu siguranţă, expresia scrisă depăşeşte ceremonialul propriu-zis, regişorii canaaniţi fiind experţi în linguşirea faraonului, dar şi în intrigile şi conflictele dintre ei.

Pe de altă parte, cu aceeaşi prosternare pe pântece este salutat şi un zeu (Legenda prinţesei posedate, cf. ANET, p. 30). În povestea naufragiatului, acesta se prosternează "pe pântece" înaintea unui şarpe gigant care se apropie de el şi îi vorbeşte; de asemenea, se aşază pe pântece şi îi mulţumeşte pentru că i-a vestit salvarea (M. Lichtheim, Ancient Egyptian Literature, vol. 1, 1975, pp. 212-214).

Pântecele nu are prin aceasta nimic peiorativ, reprezentând în gândirea egipteană chiar şi sediul gândirii. "Nu-ţi goli pântecele înaintea oricui", text pus în paralel cu "Nu-ţi răspândi cuvintele oamenilor obişnuiţi". Sau, puţin mai departe: "Mai bun este cel a cărui vorbire rămâne în pântece / decât cel care o descoperă cu ticăloşie" (Proverbele lui Amen-em-opet, 22:10-15, cf. ANET, p. 424). În Sfaturile lui Ptahhotep 14: "Omul de încredere, care nu-şi dă drumul la vorbele pântecelui, acela va deveni conducător" (cf. M. Lichtheim, Ancient Egyptian Literature, vol. 1, p. 67). De altfel, această uzanţă se regăseşte şi în paginile Bibliei ebraice (cf. Iov 15:2, tradus din păcate de Sinodală prin "piept"; 15:35).

Prin urmare, aşezarea pe pântece simboliza un act de predare totală în faţa celui care asista la aceasta şi care primeşte astfel un omagiu deosebit. Probabil că pe lângă simbolismul evident al condiţiei inferioare, aşezarea pe pântece în prezenţa faraonului asigura şi un element de securitate. Un eventual atentator ar fi putut cu greu să-l atace pe rege din poziţia incomodă în care se afla. Dacă ar fi aplicat acest ceremonial, regele moabit Eglon ar fi scăpat de la asasinare atunci când judecătorul Aod s-a apropiat de el sub pretextul unui cuvânt de taină (cf. Judecători 3:20-21).

În literatura egipteană există şi folosirea peiorativă a imaginii. În mitul conform căruia zeul soarelui, Amon-Ra, era atacat în apus de un şarpe (Apophis), iar zeul Seth, fiul lui Amon-Ra, alunga prin magie şarpele, acesta din urmă este numit peiorativ: "Tu, cel care mergi pe pântece" (ANET, p. 12).

Pe pântece ca şarpele

Totuşi, în mod normal prosternarea în ebraică apare ca "închinarea cu faţa la pământ" (cf. Facere 19:1; 42:6; 48:12; 1 Regi 20:41 etc.), nu cu pântecele. Deşi, aşa cum am văzut, culcarea pe burtă era specifică protocolului egiptean de prosternare, în Psalmul 44:27 pare a se face aluzie la ceva mai mult. Sufletul care se pleacă în ţărână sugerează mai degrabă o stare jalnică a celui care se roagă, nu o descriere a smeririi asumate.

Citit holistic, textul se poate referi la blestemul şarpelui din Eden: "Zis-a Domnul Dumnezeu către şarpe: "Pentru că ai făcut aceasta, blestemat să fii între toate animalele şi între toate fiarele câmpului; pe pântecele tău să te târăşti şi ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!"" (Facere 3:14).

Altfel spus, cei păcătoşi recunosc că s-au asemănat şarpelui, ajungând cu pântecele lipit de pământ. Apropierea păcătosului de şarpe apare şi în alt loc din Psaltire, ceea ce ar constitui un argument în plus: "Mânia lor după asemănarea şarpelui, ca a unei vipere surde, care-şi astupă urechile ei" (Psalmul 57:4). În nomenclatorul Leviticului "tot ce se târăşte pe pântece" este "spurcat" (Levitic 11:42). Interesant că pentru pântecele târâtoarelor este specific termenul ebraic gahon, dar pentru pântecele uman există un alt termen (beten). Totuşi, prin păcat, pasajul din Psalm arată că pântecele omului, care în mod normal stă drept, poate ajunge ca cel al şarpelui.

Cunoscând probabil o veche tradiţie interpretativă, Iosif Flaviu chiar sugerează că şarpele ar fi avut iniţial picioare, el fiind lipsit de acestea şi târându-se pe pântece doar ca urmare a blestemului divin: "Şarpele a fost lipsit şi de picioare (podon te auton aposteresas), încât să-şi târască trupul pe pământ, încolăcindu-se prin praf" (Antichităţi iudaice, vol. 1: Cărţile I-X, trad. I. Acsan, Ed. Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 12).

Concluzionând, cred că Psalmul 44:26 nu se referă atât la ritualul cultic al prosternării înaintea lui Iahve, care sigur că trebuie evaluat ca ceva pozitiv, cât la starea deplorabilă a păcătosului, asemănătoare şarpelui.

Pântecele şi patima

Revenind la Facere 3:14, textul ne ajută să înţelegem mai bine ce efecte aduce lipirea pântecelui de pământ. Trebuie mai întâi precizat că Septuaginta amplifică ideea alipirii de pământ, având doi termeni în loc de unul singur: "pe piept şi pe pântece să mergi".

Pentru Sfântul Efrem Sirul, cele două elemente din blestemul şarpelui, târârea pe pântece şi hrănirea cu ţărână, sunt direct legate de necazurile pricinuite femeii şi bărbatului prin ispitirea şarpelui (femeia să nască prin chinurile pântecelui, iar bărbatul să trudească ţărâna pentru a-şi câştiga pâinea) (Comentariu la Facere, 2:29:2, în: St. Ephrem the Syrian, Selected Prose Works, trad. E.G. Matthews / J.P. Amar, The Catholic University of America Press, 1994, FC 91, p. 118).

Sfântul Ambrozie al Milanului ajunge însă prin alegorie la o înţelegere şi mai profundă: "Şarpele este un tip al plăcerilor trupului. Femeia reprezintă simţurile noastre, iar bărbatul mintea. Plăcerea stârneşte simţurile, care la rândul lor influenţează mintea. Plăcerea, de aceea, este sursa primă a păcatului. Din această cauză, nu te mira că prin judecata lui Dumnezeu şarpele a fost primul condamnat, apoi femeia şi la urmă bărbatul. Ordinea condamnării, de asemenea, corespunde cu aceea a fărădelegilor comise, pentru că plăcerea de obicei supune simţurile, iar simţurile supun mintea. Ca să te convingi că şarpele este un tip al plăcerii, ia aminte la condamnarea lui. Citim: "Pe pieptul şi pe pântecele tău să te târăşti". Doar despre cei care trăiesc pentru plăcerea stomacului se poate spune că merg pe pântecele lor, că "pântecele este dumnezeul lor, iar mărirea lor este întru ruşinea lor" (Filipeni 3:19), cei care mănâncă ceea ce este pământesc şi se îngreunează cu mâncare, aceştia sunt aplecaţi asupra a ceea ce este pământesc. În mod potrivit şarpele este numit simbolul plăcerii prin faptul că atras de hrană pare să mănânce pământ: "Pe pieptul şi pe pântecele tău să te târăşti, ţărână să mănânci în toate zilele vieţii tale!" (Sf. Ambrozie de Milan, Despre rai 15:73-74, cf. A. Louth / M. Conti, Genesis 1-11, InterVarsity Press, Downers Grove, 2001, ACCS.OT 1, p. 89).

Aşadar, când în Psalmul 44:27 păcătoşii se aseamănă şarpelui care se târăşte pe pântece, prin aceasta ei se identifică nemijlocit cu plăcerea, fiind înclinaţi către pământesc şi făcând din pântece un idol.

Ebraicul beten este tradus în greacă nu doar prin koilia "pântece", "sân", ci şi prin gaster "stomac" (cf. Iov 32:18, Biblia sinodală traducând însă "pântece" prin "lăuntric"; 32:19, iarăşi tradus defectuos, prin "cuget"). Pântecele (beten, koilia sau gaster) desemnează deci şi partea inferioară a sufletului, prima care poate fi influenţată de afectele pământeşti. Putem astfel înţelege de ce în spiritualitatea răsăriteană, începând cu Evagrie Ponticul, tocmai lăcomia pântecelui (gastrimargia) rămâne "cea dintâi dintre patimi" (cf. Evagrie Ponticul, În luptă cu gândurile, Ed. Deisis, Sibiu, 2006, p. 65).