Drepţii şi tropologia. Despre Psalmul 141, 7

Alături de Psalmul 140, Psalmul 141 este folosit la Vecernie, în partea de început. Finalul versetului 7, „Pe mine mă aşteaptă drepţii, până ce-mi vei răsplăti mie“, este rostit de comunitate sau de citeţ, ceea ce, dacă ne gândim mai bine, ridică unele întrebări. De ce sunt psalmii, rugăciuni compuse acum aproape 3000 de ani, rostiţi în Biserică? Oare pentru a ne aminti de acele întâmplări, ca o lecţie de istorie? Sau pot ei deveni rugăciuni personale ale omului de astăzi? Dar pentru aceasta nu este nevoie de o interpretare şi o adaptare, care ar duce la modificarea înţelesului primar al psalmului?

Să remarcăm mai întâi contextul versetului 7. Acesta încheie un psalm care exprimă nădejdea în ajutorul lui Dumnezeu, ca ceva deja acordat (orantul spune că „Dumnezeu i-a cunoscut cărările“, atunci când era strâmtorat - v. 3; mai spune că cel care îi căuta sufletul, deci vrăjmaşul său, nu mai este - v. 4), dar pe de altă parte exprimă încă singurătatea şi necazul („ascuns-au cursă mie“ - v. 3, „nu era cine să mă cunoască“ - v. 4, „cei ce mă prigonesc“ - v. 6). În special referirea la temniţă (v. 7) ca la o realitate prezentă confirmă faptul că psalmul este în egală măsură o rugăciune de mărturisire a încrederii în Dumnezeu, dar şi o cerere de izbăvire.

Imaginea de ansamblu din v. 7 este a unei întâlniri a orantului cu drepţii. Dar, pe cât de simplu pare la prima vedere textul, pe atât de complicat îl vom găsi dacă îl vom supune mai departe unor întrebări foarte fireşti: ce însemnă „a aştepta“? unde se petrece această aşteptare şi de ce? Cine sunt „drepţii“?

Interpretarea istorică

Vom observa, ca şi în alte pasaje, mai multe niveluri de înţelegere. Mai întâi ar fi istoricizarea, prezentă încă din contextul biblic. Majoritatea psalmilor poartă titluri istorice, care plasează compunerea rugăciunii într-un caz anume, iar cei atribuiţi lui David chiar referitor la viaţa acestuia. De exemplu: „când a fugit din faţa lui Abesalom, fiul său“ (Ps 3), „un psalm al lui David, pe care l-a cântat Domnului, pentru cuvintele lui Husi, fiul lui Iemeni“ (Ps 7), „un psalm al lui David, sluga Domnului, care a grăit Domnului cuvintele cântării acesteia, în ziua când l-a izbăvit pe el Domnul din mâna tuturor vrăjmaşilor lui şi din mâna lui Saul“ (Ps 17); „mai înainte de ungere“ (Ps 26); „la scoaterea Cortului“ (Ps 28), „când şi-a schimbat faţa sa înaintea lui Abimelec şi i-a dat drumul şi s-a dus“ (Ps 33), „când a venit profetul Natan, ca să-l mustre pentru femeia lui Urie“ (Ps 50), „când a venit Doeg Idumeul şi a vestit lui Saul şi i-a zis: venit-a David în casa lui Abimelec“ (Ps 51), „când au venit zifeii şi au zis lui Saul: Iată, oare, nu s-a ascuns David la noi?“ (Ps 53), „când l-au prins pe el cei de alt neam în Gat“ (Ps 55), „când a fugit de la faţa lui Saul în peşteră“ (Ps 56), „când a trimis Saul şi a păzit casa lui, ca să-l omoare pe el“ (Ps 58), „când a fost în pustiul Iudeii“ (Ps 62) etc. Biblia sinodală, din păcate, le-a lăsat deoparte, dar putem să găsim aceste titluri în Psaltirea - carte de cult.

Titlul psalmului 141 este „al lui David, al priceprii, când era el în peşteră, o rugăciune“. Psalmul are, într-adevăr, unele puncte în comun cu naraţiunea despre peştera din Enghedi (1 Regi 24), iar actualizarea psalmului s-a făcut, în terminologia lui Elieser Slomovic, printr-un „midraş conector“, adică o tâlcuire care stabileşte legătura dintre două texte („Toward an Understanding of the Formation of Historical Titles in the Book of Psalms“, în: Zeitschrift für die alttestamentliche Wissenschaft, 91 (1979), nr. 3, pp. 350-380).

Acest nivel istoric este atestat şi în exegeza iudaică. Într-un midraş la Psalmi se spune: „În cartea Psalmilor, toţi psalmii pe care i-a compus David se referă fie la el, fie la întregul Israel. Orice psalm la singular se referă la persoana lui David şi orice psalm care vorbeşte la plural se referă la întregul Israel“. Într-adevăr, după tradiţia rabinică, David a scris cele cinci cărţi ale Psaltirii, după cum şi Moise a scris cele cinci cărţi ale Pentateuhului.

Aşteptare sau încoronare?

În Ps 141, 8 textul ebraic foloseşte un cuvânt interesant în loc de „mă aşteaptă“ (eme hypomenousin) din Septuaginta, şi anume yakhtiru. Verbul ebraic (hiktir) înseamnă în alte contexte „a înconjura“ (Avacum 1, 4: „cel fărădelege îl înconjoară pe cel drept“, aici chiar cu sensul de „a domina“, „a birui“). Într-o altă construcţie verbală, rădăcina apare şi în Psalmul 21, 13: „tauri din Basan m-au înconjurat“ (kitteru). De aici vin şi keter sau koteret „cunună“, „coroană“, fapt pentru care exegeza rabinică a mers şi în zona contextualizării psalmului ca pregătitor pentru încoronarea lui David (Leslie C. Alen, Psalms 101-150, Word Books Publisher, Dallas, Texas, 2002, pp. 348). Acesta este prigonit de Saul, care însă intuieşte că domnia îi este rezervată lui David. În fine, acesta va fi încoronat, mai întâi în Iuda, apoi în întregul Israel.

Aşadar, în exegeza istoricizată a rabinilor, nu avem de-a face cu o aşteptare, ci cu o învestire. Cel înconjurat, sau mai degrabă încoronat, este David, iar drepţii sunt israeliţii care i se supun. De ce să citim acest psalm care îl priveşte pe David? Pentru că „toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde“ (Romani 15, 4).

Cam în aceeaşi direcţie interpretează şi Targumul la Psalmi: „Pentru mine drepţii Îţi vor face o coroană slăvită“. La fel şi traducătorul Symmachus („Drepţii vor încununa numele Tău, după ce îmi vei face mie bine“), a cărui versiune o citează şi Părinţii (de exemplu Eusebiu, Theodoret de Cyr, Sf. Ioan Gură de Aur). S-ar înţelege că datorită lui David, drepţii israeliţi îi dau laudă lui Dumnezeu. Cununa nu mai este însă pentru David, ci chiar pentru Dumnezeu, ca un simbol al laudei. Tenta este una interesantă, pentru că atenţia nu se mai focalizează pe David, ci acesta devine pretext al credincioşilor să-L laude pe Dumnezeu.

Hristologie şi tropologie

Mutându-ne la exegeza patristică a textului, este de remarcat mai întâi direcţia hristologică de interpretare. Comentând acest pasaj, Eusebiu îl aplică Mântuitorului, ca şi cum Hristos ar vorbi. Pe Acesta, drepţii vechi (adică sfinţii Vechiului Testament) Îl aşteaptă, până ce Dumnezeu Tatăl Îl răsplăteşte. Pentru Eusebiu, psalmul se referă la înviere (Introducere generală elementară 89.6-24). David rămâne deci tipul care Îl preînchipuie pe Hristos, iar prin interpretare se face o paralelă între David şi Hristos. Citind acest psalm, putem, aşadar, să ne gândim că el vesteşte Învierea lui Hristos, el înscriindu-se în cadrul general al Vecerniei, slujbă axată pe amintirea păcatului neamului omenesc şi pe aşteptarea vechi-testamentară a lui Mesia.

Totuşi, tipologia, ca metodă de înţelegere a Scripturii, ar rămâne doar la nivelul intelectual fără continuarea ei în tropologie. Tropologia nu este ştiinţa tropăitului, ci o chestiune care ne priveşte direct şi personal. Tropos înseamnă în greacă „fel“, „mod“, „comportament“; se referă deci la aplicarea textului biblic la situaţia personală. Un exemplu din Everghetinos (4, 13) este concludent. Bătrânul Luca de la Ierihon i-a mărturisit unui vizitator că se ruga folosind versete din psalmi în cazurile sale concrete din viaţă. Răspunzându-i-se că David a scris psalmii pentru el însuşi, bătrânul a concluzionat că cine nu păzeşte cele rostite înaintea lui Dumnezeu, adică nu le aplică la sine, nu poate fi izbăvit (Irénée Hausherr, Plânsul şi străpungerea inimii la Părinţii răsăriteni, Deisis, Sibiu, 2009, p. 62).

„Pe mine mă aşteaptă drepţii“ se referă chiar… la mine. În general, exegeţii din şcoala antiohiană au fost preocupaţi de sensul gramatical al textului biblic şi apoi de relevanţa lui tropologică. Sf. Ioan Gură de Aur, reprezentantul de seamă al exegezei antiohiene, evită în general alegoriile şi speculaţiile înalte teologice, rămânând la un nivel practic. Theodoret de Cyr, amintind şi versiunea lui Symmachus, explică: „«Drepţii vor încununa numele Tău, după ce îmi vei face mie bine», pentru că vor lua facerea de bine către mine drept zălog al mântuirii lor, şi pe Tine, Dreptul judecător, Te vor lăuda“ (Fer. Teodorit al Kirului, Tîlcuirea celor 150 de Psalmi ai proorocului împărat David, Mr. Petru Vodă, 2003, p. 504).

Aşteptare în ceruri

Sf. Ioan Gură de Aur aplică textul direct credincioşilor Bisericii, care au astfel o relaţie cu drepţii sau sfinţii din ceruri: „Aceasta foloseşte şi drepţilor. Căci aceştia se vor desfăta, se vor bucura şi vor sălta, văzând izbăvirea mea din necazuri. Asemenea sunt sufletele sfinţilor: suferă împreună cu cei ce pătimesc răul şi nu-i pizmuiesc pe cei care înfloresc, se bucură, se desfată şi se veselesc împreună cu cei cărora li se face bine. Şi Pavel a poruncit spunând «să ne bucurăm împreună cu cei care se bucură şi să plângem împreună cu cei care plâng» (Romani 12, 15). Nu mică este virtutea aceasta“ (Expositiones in Psalmos, în: PG 55 445). Cuviosul Eftimie Ziga-benul şi Sf. Nicodim Aghioritul merg pe aceeaşi direcţie în tâlcuirea psalmului: „Drepţii mă aşteaptă, nădăjduind să mă slobozesc de rele şi de ispite; şi aşa mă vor aştepta până ce Tu, Doamne, îmi vei răsplăti pentru această pătimire şi smerire ce cu nedreptate o sufăr“ (Psaltirea în tâlcuirile Sfinţilor Părinţi, diort. Ştefan Voronca, vol. 2, Ed. Cartea Ortodoxă/ Egumeniţa, p. 768).

Această aplicare personală a Scripturilor nu este motivată de mândrie. Cel care se roagă se poate compara cu David sau cu Hristos, arătând în fond că şi el cunoaşte o temniţă (Ps 141, 7) ca şi ceilalţi. Temniţa lui Hristos a fost mormântul, o temniţă însă nepotrivită, care a fost sfărâmată a treia zi prin Înviere. Temniţa lui David era prigoana la care îl supunea Saul din invidie. Credinciosul are şi el propria lui „colivie“ şi este aşteptat de drepţi să o spargă. Coroana lui Hristos este demnitatea împărătească (Evrei 2, 9) ce nu i-a lipsit nici în aspectele cele mai profunde ale chenozei (Matei 27, 29, încoronarea cu spini). Cununa lui David urma să-i revină acestuia ca lider politic al Israelului, iar cununa credinciosului, „cununa dreptăţii“ (2 Timotei 4, 8), este mântuirea.