„Duhul Se pogoară la ochii care priveghează“

Pentru monahii care s-au lepădat de legăturile cu lumea şi de viaţa anterioară, mănăstirea devine locul unde L-au descoperit pe Dumnezeu; viaţa lor se mută în altă realitate, şi anume în realitatea Împărăţiei şi a zilelor de pe urmă, unde totul va fi plin de slava lui Dumnezeu. Viaţa acestora, lipsită de orice fel de compromis faţă de lume, este o slujire neîncetată înaintea Tronului lui Dumnezeu, adică asemenea îngerilor.

Monahii Îl urmează desăvârşit pe Hristos cel mai mult în cadrul rugăciunii. După cum ucenicilor, care I-au urmat lui Hristos pe Muntele Tabor, li s-a arătat lumina dumnezeiască, la fel şi monahilor, atunci când se roagă, li se arată lumina Domnului. Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul altor activităţi din mănăstirile cu viaţă de obşte: munca, relaţiile dintre fraţi, trapeza, primirea oaspeţilor, ajutorarea bătrânilor sau a neputincioşilor, convorbirile cu fraţii etc. Toate acestea sunt în mănăstire asemenea hainelor lui Hristos, care au devenit strălucitoare de lumina dumnezeiască pe care o reflectau. În mănăstire totul este teoforic, adică Îl are pe Dumnezeu, totul este slujire neîncetată. Slujirea lui Dumnezeu se află în centrul vieţii. Slujbele reglementează fiecare moment şi orice activitate începe şi se încheie în biserică, prin rugăciune şi cântare duhovnicească. Prima chemare din partea lui Dumnezeu este asemenea unei scântei ce a pătruns în inimă pentru a da acel impuls care te izbăveşte de ademenirea lumii. Această scânteie te ajută foarte mult în încercări şi în învăţarea austerităţii vieţii ascetice, dar există şi pericolul ca ea să se stingă, dacă nu este alimentată. De aceea monahul este chemat să aibă tot timpul în vedere taina descoperirii lui Dumnezeu.

Acest lucru se săvârşeşte în două moduri: prin intermediul luptei ascetice şi al pravilei de chilie. Asceza are ca scop ajutorarea monahului în curăţirea de patimi. Ea îl transformă pe monah într-un vas care primeşte harul dumnezeiesc. Rugăciunea, pe de altă parte, reprezintă veriga de legătură care-l uneşte pe monah cu Dumnezeu. Prin rugăciune monahul vorbeşte cu Dumnezeu şi ascultă răspunsul Acestuia.

Rugăciunea - componentă esenţială a vieţii monahului

Deoarece mănăstirea este locul prezenţei neîncetate a lui Dumnezeu, nu este posibil ca rugăciunea să nu se afle în centrul vieţii monahului. „Viaţa monahului nu poate fi închipuită fără rugăciune, fără rugăciunea neîncetată, pentru că slujirea se săvârşeşte fără încetare“, ne spunea părintele Emilianos Vafeidis, şi adăuga: „Când monahul se roagă, el devine omul care arată în primul rând că trăieşte în Dumnezeu. El trăieşte atât cât este în rugăciune!“ Cel mai important lucru pentru monah, care îi şi justifică prezenţa în mănăstire, este căutarea comuniunii neîncetate cu Dumnezeu, prin rugăciune. Există multe feluri de rugăciune, dar numai pravila de chilie transformă cu adevărat existenţa monahului.

Monahismul chinovial şi cel isihast

Unii afirmă că rugăciunea de la chilie sau rugăciunea minţii este doar pentru sihaştri şi că monahii care trăiesc în chinovie sunt ocupaţi mai mult de slujbe, acest lucru fiindu-le suficient. Dar nu există două feluri de monahi. Sigur că există unele diferenţe, însă acestea sunt condiţionate doar de modul de vieţuire şi organizarea timpului liber.

Scopul ambelor forme de viaţă monahală a fost şi este unul singur: dobândirea apropierii de Dumnezeu şi experienţa personală de îndumnezeire în Hristos. Istoria monahismului ne demonstrează tendinţa de apropiere a celor două moduri de vieţuire. Vedem că încă din timpul Sfântului Paisie Velicicovschi se încearcă introducerea tradiţiei duhovniceşti isihaste în viaţa mănăstirească de chinovie. Tocmai în aceasta şi constă una din particularităţile caracteristice ale renaşterii şi înfloririi monahismului athonit. Astăzi, tineretul care vine în Sfântul Munte (presupun că acelaşi lucru se întâmplă şi în mănăstirile din celelalte ţări ortodoxe) tinde cel mai mult să trăiască în conformitate cu normele vieţii chinoviale, având, în acelaşi timp, posibilitatea să aibă şi o viaţă duhovnicească individuală.

Chilia monahului - cuptorul din Babilon

Atunci când seara, după Pavecerniţă, monahul se întoarce la chilie, el nu se separă de trupul comun al mănăstirii. Chilia reprezintă spaţiul lui personal şi, cu toate acestea, ea aparţine pe de-a-ntregul comunităţii. Tot ceea ce se află acolo, mobila, icoanele, cărţile, veşmintele, este cu binecuvântare. Orice ar face monahul la chilie, fie că se odihneşte, se roagă, meditează, se pregăteşte pentru Spovedanie sau Împărtăşanie, este în legătură organică cu viaţa mănăstirii. Desigur, monahul se odihneşte la chilie, dar chilia, cu toate acestea, nu este loc de odihnă. Chilia este arenă pentru lupta duhovnicească şi loc de întâlnire cu Dumnezeu. Unele texte monahale vechi compară chilia cu cuptorul din Babilon, unde monahii, asemenea celor trei tineri, sunt încercaţi, curăţiţi şi pregătiţi de întâlnirea cu Dumnezeu. Chilia este pentru monah locul unde nu trebuie să ajungă nimic lumesc, pentru ca el să poată lupta cu Dumnezeu ca să primească binecuvântarea şi atunci va putea fi numit, ca oarecând Iacov, văzător de Dumnezeu.

La chilie, monahul săvârşeşte pravila formată dintr-un număr de metanii stabilit de duhovnic, rugăciuni, lecturi ale cărţilor duhovniceşti sau alte rugăciuni. Există, în acest caz, şi chiar trebuie să existe, o mare diversitate legată de conţinutul, modul de împlinire, timpul şi lungimea pravilei de chilie, în virtutea faptului că oamenii sunt diferiţi şi au grade diferite de rezistenţă fizică, temperamente şi caractere. Când stabileşte pravila de rugăciune, duhovnicul trebuie să aibă în vedere toate acestea. Într-un fel, pravila de chilie are aceeaşi însemnătate pentru viaţa particulară a monahului, ca şi tipicul de slujbe pentru biserică, cu diferenţa că, în primul rând, aceasta trebuie să fie după puterile monahului, iar în al doilea rând să devină mai complexă odată cu creşterea lui duhovnicească. Una este pravila novicelui, şi alta este pravila monahului bătrân! La întâlnirea cu duhovnicul, monahul, bineînţeles, îi mărturiseşte acestuia toate greşelile, îi descoperă toate gândurile, îi cere sfatul, dar cel mai mult acolo se vorbeşte despre pravila de la chilie: cum merge rugăciunea? dacă are probleme cu somnul? oboseşte din cauza metaniilor? ce cărţi duhovniceşti să mai citească pentru ca inima să se înflăcăreze şi mai mult? Revizuirea ritmică a pravilei de chilie este indicatorul substanţial al creşterii duhovniceşti a fiecărui monah conştiincios.

Viaţa duhovnicească nu trebuie redusă la pravila de chilie. Pravila reprezintă doar acel minim necesar pe care îl împlineşte zilnic fiecare monah, la timpul potrivit, pentru a „ţine minte că el este separat de Dumnezeu şi că se lipseşte de harul Lui“. Chestiunea continuităţii pravilei are o importanţă foarte mare, subliniată întotdeauna de părinţii duhovniceşti. Nu săvârşeşti pravila doar atunci când ai dispoziţia necesară!.. Dacă, totuşi, nu ai făcut pravila, e necesar să-i spui duhovnicului, ca despre o lepădare a datoriei monahale. Pravila trebuie gândită în aşa fel, încât să poată fi făcută zilnic, cu atenţie, smerenie şi conştientizarea deplină a faptului că nu-I oferi ceva lui Dumnezeu, ci stai înaintea Lui, cerându-I milostivirea. În acest fel, pravila nu va deveni un simplu obicei sau o obligaţie formală, împlinită doar „ca să fie“, cu gândul la altceva. Pentru că tocmai în timpul împlinirii pravilei de la chilie monahul depune toate eforturile în vederea întâlnirii cu Dumnezeu, în aşezământul nostru preferăm să numim pravila „priveghere“ sau „liturghia din chilie“. Şi aceasta nu doar pentru că ea se săvârşeşte noaptea, ci pentru că reprezintă aşteptarea, dorinţa de Dumnezeu şi încordarea tuturor forţelor monahului. Acel minim, stabilit de duhovnic pentru pravila monahală, poate deveni scânteia care va aprinde în el focul străduinţei spre Dumnezeu şi abia atunci pravila se va lungi ca timp şi va creşte ca intensitate, umplând întreaga noapte. În comunitatea părintelui Iosif Isihastul pravila ţinea şase ore şi era formată exclusiv din rugăciunea minţii, iar în alte mănăstiri athonite călugărul are posibilitatea să dedice pravilei de chilie patru ore, în fiecare noapte. „Liturghia din chilie“ reprezintă spaţiul experienţei tainice, intrarea în „norul“ care i-a umbrit pe cei trei Apostoli după ivirea luminii, întunericul vederii lui Dumnezeu. De aceea pravila se săvârşeşte noaptea.

Noaptea e timpul descoperirilor dumnezeieşti, al marilor teofanii din Sfânta Scriptură. Noaptea Dumnezeu Se pleacă asupra oamenilor. Lăsând la o parte împrăştierea minţii, în aceste ore de noapte omul poate lupta cu gândurile, se poate înălţa spre Dumnezeu, Îi poate vorbi, Îl poate cunoaşte, pentru ca Dumnezeu să devină, dintr-unul necunoscut şi abstract, Dumnezeul lui personal.

Aşadar, pravila de la chilie este atât de importantă, încât săvârşirea ei în biserică, înainte de slujba de dimineaţă, o devalorizează. La chilie, monahul îşi poate deschide inima, poate îngenunchea, schimba poziţia pentru a birui somnul, ceea ce în biserică nu e posibil.

Premisele rugăciunii de noapte

După cum slujba are tipicul ei, la fel şi „liturghia din chilie“ are anumite premise, absenţa cărora duce la imposibilitatea săvârşirii ei. Când monahul intră în chilie ori, mai bine zis, după ce s-a odihnit câteva ore, şi se trezeşte în toiul nopţii pentru a face pravila de rugăciune, el nu trebuie să aducă acolo nimic din cele ale lumii. El trebuie să fie liber de orice grijă şi preocupare lumească şi să nu aibă nici un fel de curiozitate sau patimă. El trebuie, de asemenea, să aibă pace lăuntrică şi cu toţi fraţii din mănăstire, să nu simtă supărare sau invidie şi nici mustrări de conştiinţă pentru posibilele greşeli sau păcate. Această pace se instaurează în conştiinţă întâi de toate ca rezultat al spovedaniei curate şi al mărturisirii gândurilor, precum şi după o cercetare a sinelui, care poate preceda săvârşirea pravilei.

Doar prin lipsa totală de griji poţi dobândi zdrobirea inimii şi evlavie, conştientizarea smerită a faptului că eşti plin de fărădelegi şi de întuneric şi astfel poţi face totul pentru a-L „mişca pe Dumnezeu“ şi a atrage Duhul, ca să te umbrească.

Trezvia şi rugăciunea lui Iisus

Sarcina monahului este să-şi golească mintea de orice gând, „pentru ca să cultive interiorul prin trezvie, priveghere, tăcere şi săparea la fântâna bucuriei, a păcii şi vieţii veşnice, care este rugăciunea lui Iisus“.

Această golire este numită în terminologia duhovnicească a Sfinţilor Părinţi „trezvie“. Ea constă în atenţie, priveghere şi urmărirea gândurilor care vor să se încuibeze în inimă. Trezvia este „arta artelor şi ştiinţa ştiinţelor“, greu de atins de cel care trăieşte în tulburarea distracţiilor minţii şi a plăcerilor lumeşti. De aceea, nu putem vorbi despre lupta interioară atunci când nu există „tăcerea“ corespunzătoare. În liniştea nocturnă monahul îşi poate urmări gândul şi poate reflecta la intenţiile pe care le are. Trezvia şi rugăciunea lui Iisus însoţesc obligatoriu viaţa tainică, astfel că una nu poate fi făcută fără cealaltă. Rugăciunea lui Iisus este calea de aur, arma principală a monahului în lupta duhovnicească, şi conţine întreaga experienţă dobândită de Biserică. Cu toate că este cea mai eficientă formă de rugăciune, ea nu este singura, aşa că ar fi neînţelept ca toţi monahii să fie obligaţi să o săvârşească.

Sfântul Gheorghe de la Cernica, ucenic fidel al Sfântului Paisie Velicicovschi, spunea că impunerea exclusivă a pravilei rugăciunii lui Iisus a fost una din cauzele principale ale destrămării marii comunităţi de la Mănăstirea Neamţ, după mutarea la Domnul a stareţului Paisie. Respectiv, rugăciunea lui Iisus poate fi recomandată pentru pravila de noapte, dar este mai potrivit ca aceasta să nu fie impusă.

Nu trebuie să uităm nici faptul că marii părinţi ai pustiei şi marii teologi ai vieţii tainice nu apelau la rugăciunea lui Iisus, ci mai degrabă citeau Psalmii şi Sfânta Scriptură.

Cel mai mult trebuie să se îngrijească monahul veghetor, fie că are în minte rugăciunea lui Iisus sau altă rugăciune, de şederea în faţa lui Hristos. Aici facem diferenţă între rugăciunea neîncetată sau alte rugăciuni, pe de o parte, şi amintirea continuă despre Dumnezeu, ceea ce reprezintă rezultatul spre care se tinde. La această amintire continuă despre Dumnezeu se ajunge nu doar prin rugăciune, ci şi prin orice lucrare de trezvie şi vieţuire în comunitate. Accentuăm în mod deosebit „păzirea minţii“ cu măsură, dar cuvintele însele, repetate neîncetat, sunt deosebit de folositoare şi ridică mintea la cele înalte. Strigătul de rugăciune al părinţilor din vechime, cum ar fi: „Dumnezeule, spre ajutorul meu ia aminte! Doamne, să-mi ajuţi mie grăbeşte-Te!“ (Psalmi 69, 1) nu a fost ales la întâmplare, la fel ca invocarea mai târzie „Doamne, Iisuse Hristoase, miluieşte-mă!“, pentru că acestea exprimă toate trăirile pe care le poate încăpea în sine firea omenească. Aceste cuvinte pot fi rostite în orice împrejurare, fiind potrivite pentru combaterea oricărei ispite şi pentru satisfacerea oricărei nevoi. Ele trebuie folosite şi la vreme de greutate, şi în timpuri bune, şi devin pregustare a mântuirii, respiraţie a Dumnezeirii şi cel mai dulce însoţitor.

Nu trebuie să ne îngrijim de „rezultatul“ rugăciunii sau de primirea vreunui dar de la Dumnezeu pentru aceasta. Avem nevoie doar să stăm înaintea lui Dumnezeu şi să acumulăm răbdare. „Şederea“ în biserică devine descoperire dumnezeiască, atât văzută, cât şi tainică. În timpul „liturghiei din chilie“, monahul însuşi stă în faţa Dumnezeului Celui Nevăzut şi aşteaptă să-L vadă cu ochii lui.

Ar fi o amăgire să presupunem că prin îndelunga noastră luptă zilnică, prin pravila de rugăciune şi alte rugăciuni obţinem posibilitatea de a-L vedea pe Dumnezeu aşa cum L-au văzut mulţi sfinţi, de a-L vedea în lumina Schimbării Sale la Faţă. Nu! „Sarcina“ noastră este să stăm înaintea lui Dumnezeu în aşa fel încât El să ne vadă, să ne asemănăm Lui pe cât posibil, în dobândirea virtuţilor evanghelice.

Aşteptarea Sfântului Duh este scopul pravilei de rugăciune şi al privegherii noastre nocturne. Măsura succesului nu constă atât în darurile harului pe care le dobândim în rugăciune, cât în truda şi jertfirea de sine.

Astfel, după ce ne deprindem cu precauţia, care poate fi exercitată cu anii, lucrând la trezvie, rugăciunea noastră încetează să mai fie de cerere şi implorare, chiar dacă primim ceva de la Dumnezeu, ci devine o ascultare simplă a paşilor lui Dumnezeu, Care Se apropie, şi a mişcării Duhului.

Dificultăţile la rugăciune

Rugăciunea din chilie poate fi îngreunată atunci când, indiferent de eforturile depuse, monahul are probleme cu somnul, cu vreo durere trupească sau sufletească, cu oboseala, mâhnirea, golirea inimii, întunericul, necredinţa, împrăştierea minţii, deznădejdea, loviturile vrăjmaşului şi, posibil, chiar cu greutatea de a rosti cu voce tare cuvintele rugăciunii lui Iisus. Întunericul din chilie devine atunci macabru, iar orele de pravilă trec extrem de greu. În astfel de cazuri, părintele Emilianos ne spunea: „Nu trebuie să uităm că acest lucru nu este întâmplător… el confirmă faptul că rugăciunea începe să devină trăirea noastră autentică… preocuparea noastră cea adevărată. Să dea Dumnezeu să primiţi de pe urma rugăciunii bucurie adevărată! Acest lucru este foarte util. Dar să ştiţi că la început (ca să nu spun timp de mulţi ani sau chiar pentru întreaga viaţă) este mai de folos să ai probleme, piedici, greutăţi, decât bucurie.

Astfel, greutăţile se pot transforma într-un martiriu fără de sânge pentru monahul care nu-şi părăseşte ţinta şi continuă, pe parcursul multor ani, să se ostenească, noapte de noapte, chiar dacă nu simte nimic şi se sprijină doar pe credinţa sa şi pe mărturiile sfinţilor.

La ora când fraţii se adună din nou pentru rugăciunea comună, fiecare vine cu roadele luptei sale nocturne ca un fel de prinos adus împreună cu darurile de pe proscomidiar, la Dumnezeiasca Liturghie. Acolo unde totul este comun, comună este şi lupta ascetică, comune sunt bucuriile şi darurile. Fiecare experienţă dumnezeiască tainică nu aparţine unui singur monah, ci este adusă ca prinos întregii comunităţi, devenind forţa purtătoare de bunăstare şi dobândire a Duhului Sfânt de către toţi, care sunt membre ale Trupului lui Hristos.

Slujba bisericească se îmbogăţeşte cu experienţa niptică a fraţilor, care au posibilitatea să se împărtăşească puţin din experienţa isihaştilor autentici. Totodată ziua, în timpul ascultărilor obişnuite, este încercată autenticitatea experienţei duhovniceşti din vremea nopţii, deoarece aceasta îi dă monahului putere să rabde, de dragul lui Dumnezeu, orice greutate cu care el se confruntă pe timpul zilei. (Traducere de pr. Eugeniu Rogoti după un referat susţinut de părintele Elisei, stareţul Mănăstirii Simonopetra, în cadrul Sinaxei stareţilor şi stareţelor Bisericii Ruse, 8 octombrie 2014. Originalul se află la adresa http://www.patriarchia.ru/db/text/3798737.html)