Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Duminica Frumuseții taboric înflăcărate

Duminica Frumuseții taboric înflăcărate

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Theologica
Un articol de: Costion Nicolescu - 21 Mar, 2021

Când am intrat eu și ­subiectiv în Biserică și mi-am asumat condiția aceasta, unul dintre ­primele lucruri pe care le-am învățat a fost că Ortodoxia ne este odor scump și inalienabil. Am auzit-o mai întâi de la arhitectul Mihai Urzică, un vajnic și impecabil ortodox, un om de o mare bunătate. În preajma părintelui Dumitru Stăniloae am putut aprofunda teologic acest adevăr. Simplu spus, o Ortodoxie ­curată (pleonasm!) înseamnă absolută încadrare dogmatică, îndepărtarea de orice abatere de la dreapta credință (erezie) care te-ar putea separa de Biserică. Ortodoxia nu este parte, ci întreg. Ea ­vine de la Izvorul-Hristos, prin Apostoli, și este atotcuprinzătoare, a întregului Univers, catolică.

Cuvântul de ordine al Ortodoxiei este nealterarea cre­dinței. Ceea ce ar trebui să se reflecte (și) printr-o păstrare a prospețimii de trăire a creș­ti­nismului originar. O altă exi­gență a Ortodoxiei este o ortopraxie pe măsură, ceea ce vrea să însemne punere continuă în act a Adevărului prin Iubire nețărmurită.

Condiția de ortodox nu este una ușoară. Cum ne avertizează părintele Dumitru Stăniloae: „Ortodoxia este radicală, ea cere absolutul. Cere dezrădăcinarea reală a patimilor. Nu un om ­«civilizat», moderat în toate, atent la aparențe cu semenii, ci un om transfigurat până în adâncuri, purificat total, un intransigent al sfințeniei reale, transparente, cere Ortodoxia prin spiritul ei ascetic și prin pilda sfinților ei. Ea cere mult, căci știe că numai cerând mult se poate obține de la majoritate măcar puțin și se satisface setea religioasă a omului, care nu se împacă cu diluări din partea Bisericii” [Ortodoxia, lumina curată a lui Hristos, în Telegraful Român, 91 (1943), nr. 20, p. 1]. În săptămâna ce a trecut, îndeosebi prin Canonul cel Mare al Sfântului Efrem Sirul, Biserica a lucrat cu sârg tocmai întru această „dezrădăcinarea reală a patimilor”.

Ortodoxie înseamnă ­deodată dreaptă învățătură și dreaptă slăvire

E profund teologică această legare de slăvire, de starea de maximă intensitate a comunicării cu Dumnezeu. În mistica ei relațională, Ortodoxia este infuzată de lumina taborică a Schimbării la Față.

Cât de frumos și cât de semnificativ este faptul că Biserica a ales ca Ortodoxia, structurală ei, să fie emblematic legată de icoane, de chip, de transfigurarea recuperatoare a trupului, de întâlnirea absolută, până la contopire, a pământescului cu cerescul, de împreună jubilația ochiului și a inimii și a cugetului. În icoană avem cheia misticii ortodoxe, prin maxima întâlnire posibilă dintre catafatic și apofatic. Chipul dezvăluie și tăinuie, deopotrivă. Chipul fiecărui om, dar cu atât mai mult cel din icoană. Prin chip se dezvăluie Hristos întrupat, în chip se tăinuiește deplin El, chipul Lui a fost matrice chipului nostru. Chipul spune despre reușita parcursului unui om întru asemănare. Este spunere despre taina persoanei. Taină insondabilă fiecărei persoane însăși, accesibilă numai lui Dumnezeu.

Icoana închide în ea, ca într-un ou dogmatic, întreaga teologie creștină. Pot fi regăsite toate dogmele dragi nouă, de la cea a Întrupării până la cea a energiilor necreate. Fiind ele emblema Ortodoxiei, se cuvine a ne comporta cu maximum de răspundere față de facerea și punerea în cult a icoanelor. E tot o chestiune de ortopraxie. Se cere imperios ca ele să fie zugrăvite cu exigență adecvată. Nu ajunge tematica; duhul lor, îndeosebi, să fie unul ortodox autentic. S-a murit martiric pentru icoane. Trebuie militat pentru apărarea încărcăturii lor dogmatice, căci ne e vitală. Și nu poate fi decât păcat atunci când acesta este ignorat în favoarea unor exprimări dulcege și lipsite de consistență artistică și teologică. Abaterea de la teologia lor complexă și subtilă ­conduce practic în direcție contrară, spre erezie.

Prin icoană, Ortodoxia ­este legată de frumusețe într-un maxim de exprimare spirituală

Iar Frumusețea naște, cheamă și îndeamnă la iubire. Pe bună dreptate consideră Olivier Clément: „Poate că totuși semnul cel mai actual al lui  imitatio Christi ca imitare creatoare, ca imitare a Celui răstignit și transfigurat, este frumusețea” (Viitorul Bisericii, Ed. Patmos, Cluj-Napoca, 2014, p. 77). Icoana înseamnă (și) frumu­sețe la puterea n. Ea este făcută pentru a spune despre frumusețea creatoare a Ortodoxiei. Bine a sesizat dragul nostru ­părinte Dumitru Stăniloae: „Ortodoxia a promovat frumusețea neamurilor” (7 dimi­neți cu părintele Stăniloae, Ed. Anastasia, București, 1992, p. 173). Neamul românesc a avut acest privilegiu de a fi fost lucrat prin Ortodoxie. A crescut și a creat respirând dreapta credință. Cum remarca același neasemuit părinte, „Ortodoxia reprezintă în firea noastră aburul mistic, senzația misterului” (Ortodoxie și latinitate, în ­Ortodoxie și românism, Ed. Mănăstirea Putna, f.a., p. 95). Fără taină, orice existență e searbădă.

Când o parte din Dogmatica părintelui Dumitru Stăniloae, tradusă de Patriarhul nostru Daniel și prefațată de Olivier Clément, a apărut în 1985 în Franța, cartea a fost intitulată, extrem de semnificativ, Le génie de l’Ortodoxie! Editorul, văzând conți­nutul textului eminentului teolog român, a simțit nevoia acestui titlu superlativ și poetic, totodată realist. La sfârșitul unui ciclu de confe­rințe ținute la Oxford, în 1969, de același părinte nepereche, cineva a exclamat cu părere de rău: „Pleacă Ortodoxia, pleacă bucuria!” Chiar dacă părintele avea o maximă exi­gență în ceea ce privește acuratețea credinței, era totodată un izvor de nesfâr­șită bunătate și iubire. Cu adevărat, menirea Ortodoxiei, prin esența ei de genialitate spirituală, este aceea de a aduce bucurie existențială printre oameni.

Avea mare dreptate părintele martir Pavel Florenski când spunea: „Ortodoxia se vădește, nu se dovedește. Iată de ce, pentru oricine dorește să înțeleagă Ortodoxia, nu există decât o singură cale: experiența ortodoxă directă” (Pavel Florenski, Stâlpul și temelia adevărului, Ed. Polirom, 1999, p. 12). La asta ne cheamă Duminica Ortodoxiei la începutul Marelui Post al Păresimilor, la vădirea mai accentuată a Ortodoxiei noastre. Se cuvine ca toată bogăția învă­țăturii date de întâlnirea cu Dumnezeu prin icoană să înso­țească cât mai mângâietor și mai întăritor drumul nostru spre Înviere. De altfel, prin faptul că e o duminică, sărbătoarea emblematică a Ortodoxiei este legată și formal de Înviere. Izvorul Ortodoxiei este în Învierea lui Hristos și Ortodoxia este curgerea limpede în istorie a acestui izvor de apă vie. De aceea, condiția de ortodox este cea mai nobilă și mai fermecătoare. Cât de frumos o definește Christos Yannaras: „Trebuie să fii continuu îndrăgostit ca să fii ortodox”! (Ortodoxie și Occident, Ed. Bizantină, București, 1995, p. 10). Să ne cercetăm adâncurile! Oare cât de cu adevărat și de frumos îndrăgostiți suntem?

Citeşte mai multe despre:   Duminica Ortodoxiei  -   icoana