Întru vestire spunem: „Hristos a înviat!“. Întru adeverire mărturisim: „Adevărat a înviat!“. Ştim că acolo unde sunt doi adunaţi în numele lui Hristos, Mântuitorul Însuşi este împreună cu ei, asigurându-ne că toate necazurile acestei lumi vor fi biruite în numele Lui. Mai presus de toate, ştim că fi-va cu noi până la sfârşitul veacurilor. Noi, cei de „sub soare“, purtând „răutatea zilei“ şi greutatea vremii pe care o împovărăm, la rându-ne, cu păcatele şi fărădelegile noastre, avem mare trebuinţă de adeverirea mărturisitoare.
Altfel, învaţă Sfântul Apostol Pavel, care nu L-a văzut cu ochii trupeşti pe Cel înviat, dar i s-a arătat pe drumul Damascului, că dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este şi credinţa şi aidoma propovăduirea. Mărturisirea „Adevărat a înviat“ este semnul de netăgăduit că suntem, sau măcar încercăm, la rându-ne, împreună cu El. Înfioară gândul că şi după înviere, Hristos ar fi singur, cum singur a rămas în Grădina Ghetsimani, când Apostolii Petru, Iacob şi Ioan au adormit, lăsându-L cu întreaga povară a lumii şi când s-a rugat: „Părinte, dacă este cu putinţă, fă să treacă de la Mine acest pahar, dar voia Ta, nu voia Mea să se facă“. La fel înfioară gândul că ucenicii ar fi rămas singuri, lipsiţi de însoţirea Lui mântuitoare, dar ştim şi nu ne îndoim că Dumnezeu nu lasă omul niciodată singur, lipsit de ajutor, că în momente de cumpănă e lângă noi, îndrumându-ne spre biruinţă.
Exilat în îndoială, Toma dorea şi mărturia altor simţuri
Evanghelistul Ioan scrie că seara din Duminica Învierii, închise fiind uşile, Hristos S-a arătat ucenicilor aflaţi în foişor rostind cuvinte de neasemănată şi necuprinsă profunzime înălţătoare: „Pace vouă“. Spre adeverire le-a arătat mâinile purtând însemnele cuielor şi coasta Sa. A mai zis o dată „Pace vouă“ şi, suflând asupra lor Duh Sfânt, i-a făcut purtători şi făcători de pace spre înfiere dumnezeiască. S-a făcut ca Toma, zis Geamănul, să nu fie între ei, asemănându-se oii celei pierdute, străin de pacea Lui şi pradă îndoielii bolnăvitoare. În suflet avea îndoiala, umbră mereu a vremurilor de început când şarpele, cel mai viclean dintre toate animalele pământului, a zis: „Dumnezeu a zis oare să nu mâncaţi din toţi pomii…“ Câţi dintre noi astăzi nu trăim în orizontul neliniştitor al acestui „oare“? Toma n-a aflat linişte nici când ucenicii i-au zis: „L-am văzut pe Domnul“. Avea nevoie de mai mult: „Dacă nu voi vedea eu în mâinile lui semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în coasta Lui, nu voi crede“. De la Sfântul Apostol Pavel ştim că „credinţa vine auz, iar auzul prin cuvântul lui Hristos“. Exilat în făr-de marginea îndoielii, Toma dorea şi mărturia altor simţuri: văzul şi pipăitul care să întregească o alcătuire - văzul spre orientare şi contemplare, iar pipăitul spre înfăptuire. Arghezi a cunoscut această stare când strigă: „Vreau să te pipăi şi să urlu: este“. Apoi, am învăţat că credinţa este moartă fără fapte… E un semn al nevoii de unitate a simţurilor pentru înţelegerea Adevărului ce depăşeşte capacitatea unui simţ anume.
„...Pământul/ stele şi-nlăuntru are/ nu numai desupra-n zare…“
Se cuvine ca, judecându-l, să nu uităm că el nu-L văzuse pe Hristos cel înviat, ducându-şi zilele în întunericul tristeţii ce-i devasta sufletul de la Răstignirea Mântuitorului faţă de Care nutrea o iubire statornică. Din această iubire răsare un anumit tip de cunoaştere căreia i-am spune iluminare, desluşită tot de Toma. Când Iisus a spus ucenicilor că va pleca să pregătească loc pentru ei, Toma i-a spus cu smerenie: „Doamne, nu ştim unde Te duci; cum putem să ştim calea?“ (Ioan 14, 5) Hristos a răspuns: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine“. Apostolul Toma a primit cuvintele în suflet, parcă transcendând simţurile, şi nu le-a comentat. Cum Filip a dorit să ştie mai mult, Hristos l-a împăcat: „Nu vă voi lăsa orfani, Mă voi întoarce la voi“. E „Calea“ spre aflarea chipului lui Dumnezeu în adâncul cel mai adânc din noi, pe care să ne purtăm paşii pe urmele lui Blaga: „Sapă, frate, sapă, sapă/ Până dai de stele-n apă. / Să se curme-n piept cuvântul/ când se arată că pământul/ stele şi-nlăuntru are/ nu numai desupra-n zare“... E felul în care Lumina se caută pe sine din rostirea de început a lui Dumnezeu: „Să se facă lumină!“; adevărul cel veşnic care reînnoieşte mereu uimirea psalmistului: „Doamne, ce este omul că te-ai făcut cunoscut lui?“
Pilduitor, tot Sfântul Apostol Ioan, singurul în a cărui Evanghelie se vorbeşte de Apostolul Toma, aminteşte că, la învierea lui Lazăr, Iisus a spus ucenicilor să meargă spre Iudeea. Cu omenească grijă, Apostolii L-au întrebat cumva retoric: „Învăţătorule, acum căutau iudeii să Te ucidă cu pietre şi iarăşi Te duci acolo?“ Toma a mers mai departe până pre hotarul omeneştii dăruiri: „Să mergem şi noi şi să murim cu El“. Deci, nu simplu, să-L ocrotească pe Mântuitor de moarte, cum a încercat Apostolul Petru, ci să moară cu El, însemnând deplinătatea iubirii ce o purta lui Hristos. Voia să moară cu Hristos, însă i-a fost dat să moară mai târziu pentru Hristos, pe care L-a propovăduit cu aceeaşi dăruire, ca mărturisirea să-i fie către sfântă înfiere, după ce a trecut de furcile caudine ale muceniciei. De unde îndoiala lui Toma în faţa Învierii Domnului după ce participase la învierea fiicei lui Iair, a tânărului din Nain şi a lui Lazăr? De ce i se părea învierea lor mai de înţeles decât a Domnului? Şi câte alte multe întrebări, care vorbesc de complexitatea nu o dată contradictorie a condiţiei umane şi pe care numai El, Domnul şi Dumnezeul nostru, ne poate ajuta s-o descifrăm urmându-L pe Calea spre Adevăr, pe Care cunoscându-L, ne eliberăm de tirania morţii prin înviere. De unde nevoia de mărturisire a simţurilor? Poate pentru că, la hotarul dintre sine şi lume, au nevoie de sfinţire ca părţi ale unităţii fiinţei noastre restaurate, înălţând uimită rugăciune: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“
Credinţa nefăţarnică a Apostolului
Nu ştim dacă Toma a făcut întocmai, dar să păstrăm în inimă că întotdeauna, în furtuna îndoielilor, Hristos ne vine în ajutor şi ne dăruieşte ceea ce este mai preţios: pacea Sa. Aşa cum a fost şi cu Petru când s-a pornit furtuna pe mare şi, temându-se, a strigat: „Doamne, scapă-mă“. Hristos i-a întins mâna zicând: „Pentru ce te-ai îndoit?“. E greu de imaginat fericirea lui Toma care, după chinuitorul coşmar al îndoielii, a rostit: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ E, dacă se poate spune, o fericită disperare a celui care este conştient că fără Învierea lui Hristos, calea lui duce niciunde, adevărul e mereu învăluit în ceaţa îndoielilor, iar viaţa rămâne „spre moarte“. Indirect, Toma recunoaşte că, odată cu Hristos, viaţa nu mai este spre moarte, ci moartea este spre înviere, pentru că El a murit ca Om, dar a înviat ca Dumnezeu, făcându-Se om pentru ca noi, urmându-I, să ne îndumnezeim. Considerarea laolaltă a acestor fapte face să fim încredinţaţi de adevărul dătător de viaţă: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cel ce crede în mine, chiar dacă va muri, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine în veci nu va muri.“
Mai este un aspect esenţial asupra căruia ne atrage atenţia Apostolul Toma - sinceritatea, lipsa de făţărnicie. Este vital necesar ca şi credinţa să fie nefăţarnică. Este şi un îndemn la reflecţie astăzi, mai cu seamă când mulţi gânditori sunt de acord că actuala criză este, în esenţă, una de încredere. Privind în noi şi în jurul nostru, întrebăm: Unde e credinţa când spunem „cred“, dar semănăm în jur îndoială, indiferenţă, dispreţ şi ură, viclean drapate în cuvinte care nu rodesc? Cum propovăduim Iubirea când faptele ce adeveresc adevărata credinţă fac criza pandemică? Marea lecţie pe care ne-o dă Apostolul Toma este nefăţărnicia probată de hotărârea: „Să mergem şi să murim cu El“. Adică, să ne liberăm de sinele amăgitor şi, luându-ne crucea, să-I urmăm lui Hristos de la moarte la înviere în a cărei lumină vedem cum veşnicia prinde a se naşte în sufletele noastre odată cu uimita rugă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“
