„Fericit bărbatul...”

„Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioșilor și în calea păcătoșilor nu a stat și pe scaunul hulitorilor n-a șezut” (Psalmi 1, 1). Un verset atât de bogat în conținut încât un părinte al pustiei a petrecut trei ani încercând să-l împlinească înainte de a se întoarce și a asculta restul psalmului.

Ce este fericirea? Pentru mulți oameni este doar o simplă vânare de vânt, o urmare necontenită a propriilor impulsuri, o goană nebună după plăcere, o fugă „iscusită” de durere. Dar, pentru omul credincios, fericirea înseamnă în primul rând discernământ. Toate verbele din primul verset al Psalmului 1 au o formă negativă. Fericirea pare a fi aici definită mai degrabă printr-o sinuoasă evitare a tot ceea ce înseamnă necredința, păcatul și, în cele din urmă, hulirea lui Dumnezeu. Fericirea, această „numire dumnezeiască” (Fer. Teodoret al Kirului, Tâlcuirea celor 150 de psalmi ai prorocului împărat David, 2003, p. 5) este caracterizată mai degrabă prin ceea ce este bine să nu faci. Acest „psalm al lui David, nescris deasupra la evrei”, așa cum ne dezvăluie însemnarea din debutul său, pare a afirma cu amărăciune, aproape cu scepticism, cât de săracă este viața sufletească a omului și cât de ușor își poate vinde fericirea pentru „un sfat”, „o cale” sau „un scaun” care, toate trei, îl conduc pe căi greșite, demonizându-l sau alterându-l sufletește până la a-i asigura nefericirea deplină. Când asculți varianta cântată a versetului, la ceas de seară, în timpul Vecerniei de sâmbătă, atunci când lumina soarelui se stinge și noaptea acoperă totul cu vălul ei de întuneric, îți dai seama încă o dată că fericirea omului nu se poate dobândi decât prin respingerea a tot ceea ce nu este lumină. Iar necredința, păcatul și hula sunt tot ceea ce are întunericul mai înfricoșător.

„Sfatul necredincioșilor”

Sunt trei trepte ale nefericirii care rămân evidențiate din primul verset al Psalmului 1. „Sfatul ne­cre­dincioșilor” este prima. „A umbla” în „sfatul” lor înseamnă, literar, a le asculta cu plăcere îndemnurile și a le pune apoi în practică, mai întâi la nivel mental, apoi și prin fapte. Totul pornește de la gânduri și în funcție de ceea ce gândim, suntem și devenim. A evita sfatul necredincioșilor înseamnă, de fapt, a respinge toată multitudinea de gânduri necurate care ne sunt sugerate atât de oameni care nu au nimic sfânt sau care au o credință moartă, ce seamănă mai mult a necredință, dar și toate impulsurile pe care diavolul încearcă să ni le aducă în minte, ispi­tin­du-ne spre a ne determina să gre­șim. „Sfatul” se oferă atunci când există cineva care să-l asculte. Deci, mintea noastră trebuie să se „zăvorască” și să-l respingă din start. Dacă îndemnul ne vine de la diavol, atunci îl vom respinge mental prin Rugăciunea inimii sau aducân­du-ne aminte de poruncile dumne­zeiești. Dacă îndemnul vine prin oameni, atunci vom refuza politicos și vom evita situațiile în care putem fi ispitiți să urmăm sfatul celor străini de Dumnezeu. Dacă te nu­mești credincios, de ce ai urma dru­mul celor necre­din­cioși?

„Calea păcătoșilor”

A doua treaptă a nefericirii înseamnă să treci de la „sfat” la „cale”, adică să te adâncești în lucrarea păcatului. Înseamnă să transformi „necredința” în „păcat”, adică nu doar să cedezi gândurilor necurate care te despart de harul lui Dumnezeu, ci să ajungi să le transpui în acțiuni lipsite de cuget, în fapte rele care pecetluiesc întunericul în sufletul tău și acoperă lumina iubirii dumnezeiești. „Calea” este întotdeauna bătătorită, nu este ceva nou sau abia apărut. Calea păcatelor noastre a fost bătătorită de gândurile necurate și, acum, mergem în rând cu cei care păcătuiesc frecvent, nesimțitori la tot ceea ce reprezintă viața dumnezeiască, viața creștină. Oare „cel fericit” pomenit la începutul Psalmului 1 nu ajunge la această stare? Ba da. Poate ajunge aici chiar de multe ori în viață, pentru că până și o întreagă ceată a îngerilor a căzut din fericirea veșnică, transformându-se în ceata diavolilor. Cu atât mai mult omul, această făptură atât de schimbătoare și potrivnică propriei fericiri! Numai că omul bineplăcut lui Dumnezeu „nu stă” în ea. Se scutură de ea, își dă seama la un moment dat că a căzut în orbire, în rătăcire, că nu există nici o finalitate pe drumul pe care a început să-și poarte pașii, că s-a înstrăinat de Cel Care este „Calea” (Ioan 14, 6), adică de Hristos. Și atunci rupe lanțurile nefericirii sale prin pocăință, spovedindu-și păcatele sale, împăr­tășindu-se cu Sfintele Taine, punând iarăși început bun vieții sale duhovnicești și, iată, „nu stă” în „calea păcă­toșilor”, ci o părăsește repede.

„Scaunul hulitorilor”

A te așeza pe „scaunul hulitorilor” este treapta cea mai de jos a nefericirii. După ce omul a ajuns prizonierul gândurilor necurate și al faptelor rele, el stă ca pe un tron pe muntele fărădelegilor sale. Nepocăindu-se de ele, este „înălțat” prin mândrie și slavă deșartă și se crede asemenea unui „dumnezeu pe pământ”, dar, lipsit fiind de harul dumnezeiesc și de călăuzirea Celui Preaînalt, nu știe că, de fapt, se află ca atârnat deasupra unei prăpăstii în care va cădea la sfârșitul vieții sale. Se crede bogat și atotputernic și nu știe că el este „cel ticălos şi vrednic de plâns, şi sărac, şi orb, şi gol!” (Apocalipsa 3, 17). Dar acum, omul se îndreaptă deja spre hulă și blasfemie pentru că se crede mai presus de Dumnezeu, așa cum a făcut-o cel viclean. Și, așa cum spunea Sfântul Vasile cel Mare: „Când patima se învechește în suflet și când cu timpul gândul cel păcătos se întărește, atunci este greu să-ți vindeci patima sau chiar să n-o poți vindeca deloc; că, așa cum se întâmplă de cele mai multe ori, obiceiul se preface în natură” (Sf. Vasile cel Mare, „Omilie la Psalmul I”, VI, în: Scrieri I (Părinți și Scriitori Bise­ricești, 17), trad., introd., note și indici de pr. D. Fecioru, Bu­curești, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1986, p. 191). Mai rău, acum pă­catul său devine sminteală pentru ceilalți, de vreme ce a ajuns să fie făcut fără sfială și s-a transformat într-un obicei acceptat pe deplin și chiar încurajat de el însuși. Și, astfel, bezna din interiorul său este deplină pentru că și-a întors ochii sufletești de la lumina dumnezeiască și i-a închis cu furie în fața adevărului și a căii dreptății. Și crezând că este fericit, va ajunge la veșnica nefericire. Însă și aici este vreme de pocăință și de redobândire a înnoirii su­fletești și a fericirii, dacă se va opri și va cugeta la faptele sale rele și va implora mila lui Dumnezeu. Și astfel, vedem cum, în toate treptele nefericirii, ajutorul dumnezeiesc ne stă alături pentru a ne ajuta să redobândim adevărata fericire. Tot ce trebuie să facem pentru a evita nefericirea supremă constă în a ne deschide sufletește în fața lui Dumnezeu.