Filantropia, caracteristică fundamentală a credinței creştine

Vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală afirma că „filantropia socială creștină presupune o dăruire deplină pentru bunăstarea celuilalt, fără să ţină cont de consecinţele şi dezavantajele acestei totale dăruiri”¹. În Sfânta Scriptură, termenul grecesc „filantropos” se referă atât la filantropia lui Dumnezeu, cât şi la filantropia ca relaţie între oameni, ceea ce se confirmă și în practica Bisericii primare, unde vedem că „filantropia creştină îşi are temeiul atât în Dumnezeu, ca Părinte iubitor al tuturor, dar şi în identitatea de natură a oamenilor”².

Primul filantrop a fost Dumnezeu - „Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi” (Ioan 4, 19), iar milostenia, ca expresie concretă a filantropiei creștine, reprezintă mijlocul prin care Dumnezeu preface ignoranța, autosuficiența și egocentrismul omului în iubire faţă de aproapele, pentru ca acesta să poată dobândi veșnicia în Împărăția cerească.

Teologia patristică și teologia românească cuprind pagini impresionante cu privire la filantropie și la funcţia comunitară a iubirii. Parcurgând câteva dintre aceste pagini, mi-a atras atenția, în mod deosebit, un text al părintelui Dumitru Belu, publicat în anii ’90, care spune: „Transpunerea prin iubire în adâncul intimității altuia nu constituie numai calea celei mai adânci cunoaşteri, dar în acelaşi timp ea marchează şi calea celei mai strânse înfrăţiri sau comuniuni dintre persoanele omeneşti. Prin fuziunea vieţii intime proprii cu viaţa intimă a celuilalt, prin reciproca învăluire în căldura inimii, prin mutuala sesizare a însuşirilor pozitive şi prin intensificarea acestora, prin cultivarea spiritului de credincioasă slujire a celuilalt, iubirea izbuteşte să-i lege pe oameni unii de alţii, cum nu mai e în stare s-o facă nici o altă putere din lume. Aici, în dărâmarea egoismului izolator, în apropierea unui om de altul, în înfrăţirea pe care o înfăptuieşte, stă, pe cât se pare, sensul cel mai adânc al iubirii”³.

Biserica își îndeplinește rolul său social comunitar prin filantropie numai atunci când este lângă credincioși și îi slujește necondi­ționat cu smerenie, iubire și jertfelnicie; pentru că Biserica, în spiritul învățăturii sale apostolice, trebuie să pună preț, înainte de toate, pe valoarea unică a fiecărei persoane umane, valoare dată de prezența chipului lui Dumnezeu în orice om⁴.

De altfel, un aport important al Bisericii în so­cietate, contribuind la îndreptarea și însă­nătoșirea vieții sociale, este și acela de a modela, prin slujitorii ei, oameni credincioși, care să aibă „Duhul lui Dumnezeu” (1 Corinteni 7, 40), oameni eliberați de robia patimilor și pătrunși de duhul jertfelniciei și al iubirii de semeni. Așa cum afirma teologul Teodor M. Po­pescu, „Biserica nu poate crea o știință, o tehnică, o industrie creștină; dar ea poate pregăti savanți creștini, artiști creștini, scriitori creștini, indus­triași creștini, comercianți creștini, economiști creștini, funcționari creștini”⁵, prin care poate transmite duhul evanghelic și liturgic întregii societăți.

Vocația Bisericii Ortodoxe a fost dintotdeauna una slujitoare, filantropică și diaconală. „Liturghia” și „diaconia”, adică slujirea liturgică şi slujirea filantropică a Bisericii, sunt de nedespărţit, fiindcă orice slujire pleacă de la Altar. Domnul nostru Iisus Hristos nu opune niciodată viața liturgică vieții sociale. El ne arată că prin Sfânta Euharistie ne împărtășim de iubirea Lui smerită și jertfelnică, care lucrează comuniunea între oameni, confirmă și afirmă valoarea și demnitatea unică a fiecărei persoane umane, indiferent de poziția ei în Biserică sau în comunitate.

Mitropolitul Ioannis Zizioulas afirma, în acest sens, că „Biserica trăiește în Euharistie și prin Euharistie”⁶, iar părintele Ion Bria spunea că „Liturghia euharistică rămâne izvor, model și inspirație de viață socială”⁷, realitate exprimată și de Preafericitul Părinte Pariarh Daniel atunci când vorbește despre unitatea dintre Euharistia liturgică și caritate: „Înțelegând că iubirea lui Hristos față de oameni și a oamenilor față de Hristos este însăși viața Bisericii, Sfinții Apostoli și Sfinții Părinți ai Bisericii au remarcat că Liturghia euharistică și filantropia socială sunt interioare una alteia. Astfel, Liturghia eclesială inspiră filantropia socială creștină, iar filantropia socială confirmă Liturghia ca fiind eveniment misionar de mărturisire a iubirii lui Dumnezeu pentru sfințirea și mântuirea oamenilor”⁸.

Așadar, „filantropia socială”, inspirată fiind de „Liturghia eclesială”, a fost și este, pe drept cuvânt, considerată una dintre caracteristicile fundamentale ale credinţei creştine autentice, întrucât prin aceasta, slujindu-se în acelaşi timp lui Dumnezeu şi omului, se descoperă adevăratul sens al celei mai importante virtuți creştine: dragostea, numită de părintele Bria „virtute care este activă în toate virtuţile creştine, virtuți care-şi trag seva şi valoarea din această virtute mamă şi regină a tuturor virtuţilor”⁹.

Note:

¹. † Antonie Plămădeală, „Biserica slujitoare în Sfânta Scriptură, în Sfânta Tradiție și în Teologia contemporană”, în: Studii Teologice, an. XXIV, nr. 5-8, 1972, p. 440.

². Dumitru Popescu, „Teologie şi cultură”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993, p. 155.

³. Dumitru Belu, „Despre iubire”, Editura Omniscop, Bucureşti, 1997, p. 29.

⁴. Pentru detalii a se vedea Dumitru Stăniloae, „Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, volumul I, Editura Cristal, București, 1995.

⁵. Teodor M. Popescu, „Biserica și cultura”, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1996, p. 228.

⁶. † Ioannis Zizioulas, Mitropolitul Pergamului, „Creația ca Euharistie”, Editura Bizantină, București, 1999, p. 11.

⁷. Ion Bria, „Liturghia după Liturghie. O tipologie a misiunii apostolice și mărturiei creștine azi”, Editura Athena, București, 1996, p. 126.

⁸. † Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, „Liturghie euharistică și filantropie socială”, în: Credință pentru fapte bune, Editura Basilica, București, 2011, pp. 187, 195.

⁹. Ion Bria, „Sensul activ al iubirii creștine”, în: Ortodoxia, XXII (1970), 1, p. 74.