Firea umană şi drumul de la demonism spre sfinţire în contemporaneitate

Pentru omul postmodern a cărui condiţie se caracterizează prin angoasă, disperare, pierderea semnificaţiei şi răcire spirituală, diavolul este absent din sfera preocupărilor lui. În cel mai bun caz, el aparţine ansamblului superstiţiilor medievale şi ilustrează o mentalitate socotită primitivă. O anumită jenă marchează şi discursul teologic când este vorba de demonologie, iar în spaţiul neortodox s-a vorbit insistent, la un moment dat, de necesitatea demitologizării Scripturilor de acele elemente care ar oculta mesajul divin autentic şi veşnic.

Dacă demonicul a putut fi pus la un moment dat între paranteze, prezenţa răului, în schimb, este o experienţă generală şi nu a fost negată în sfera realului. Anumiţi teologi şi filosofi, încercând să explice natura răului, l-au definit în termenii unei absenţe: lipsa binelui. Pentru a-l face inteligibil, l-au comparat cu întunericul, care nu este altceva decât absenţa luminii şi care, atunci când lumina se arată, dispare. Această explicaţie prin lipsă, ca minus ontologic, a fost adoptată apoi de către deiştii şi umaniştii de toate nuanţele şi a devenit un loc comun în cultura europeană modernă. Dacă răul se rezumă la absenţă şi întuneric, concluzia logică este că remediul constă în educaţie, înţeleasă ca efort de (i)luminare a spiritului. Şi Epoca Luminilor a avut timpul ei de glorie, iar influenţele s-au întins până în contemporaneitate. Doar catastrofele secolului al XX-lea au arătat insuficienţele şi limitele acestei teorii atât de seducătoare şi au temperat optimismul care vedea exclusiv în Raţiune salvarea şi progresul omenirii.

Răul, o realitate incontestabilă a vieţii noastre

Învăţătura Bisericii şi experienţa vieţii creştine cu privire la natura şi prezenţa răului sunt diferite. Pentru credinţa şi spiritualitatea ortodoxă, răul nu este o simplă absenţă, ci, din contră, o prezenţă distructivă, iraţională, întunecată, foarte reală, care nu poate fi explicată doar prin ignoranţă. Dacă e să ne gândim la invidie, unul din cele şapte păcate capitale, aceasta nu este doar o consecinţă a ignoranţei. Cineva poate cunoaşte şi, în acelaşi timp, poate arde ca o vâlvătaie de invidie, din care se naşte ura. Această experienţă a răului ca putere iraţională şi ca forţă ce pune stăpânire pe noi şi ne întunecă judecăţile şi ne distorsionează faptele a reprezentat o experienţă a tuturor nevoitorilor, asceţilor şi a tuturor celor ce sunt preocupaţi de înaintarea lor spirituală.

Ajunşi aici, cea dintâi aserţiune a noastră este că, odată cu experienţa prezenţei proniatoare şi mântuitoare a lui Dumnezeu, omul face şi experienţa unei prezenţe demonice: o putere iraţională, malefică, care este mai mult decât absenţa binelui. A doua aserţiune este că în spatele acestor puteri iraţionale, distructive, există o realitate care le explică. Or, dacă taina ultimă a binelui este realitatea personală treimică, Dumnezeu Unul şi Întreit, la fel şi în cazul demonicului, postulăm existenţa unei entităţi ipostatice: duhurile întunericului sau demonii, care nu prin fire (natură), ci prin modul lucrării întrupează răul. În consecinţă, în învăţătura ortodoxă şi în modul liturgic şi ascetic de viaţă, răul nu este definit ca o simplă lipsă a binelui, dar în acelaşi timp nu putem găsi nici cea mai firavă urmă de dualism sau maniheism. Lumea noastră nu este iremediabil coruptă, dar nu este nici una ideală. Demonologia creştină nu se situează într-o perspectivă dualistă. Potrivit credinţei ortodoxe, originea răului nu rezidă în fire, nici în cunoaştere, nici în imperfecţiunea creaţiei ori în mişcare, ci în libertate, care face posibilă dorinţa iraţională, hrănită din mândrie şi manifestată în revoltă. Şi, după cum libertatea autonomă este cu neputinţă în iubirea şi lumina care duc totdeauna la Dumnezeu şi la comuniunea cu El, libertatea demonică nu se înfăptuieşte decât în negaţie, ură şi revoltă. Dorinţa unei libertăţi autonome şi voinţa unei substituiri idolatre Celui Ultim i-au pus pe îngerii neascultători într-o stare de permanentă ură şi revoltă faţă de Dumnezeu. Noi cunoaştem această realitate transistorică a răului din Revelaţia divină, dar şi din experienţa noastră în ordinea existenţei istorice, în care ceea ce este preţios în noi poate fi deturnat de la rostul firesc într-o lucrare contrară firii: "Văd binele şi-l aprob, dar nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc", zice Sfântul Apostol Pavel, dar şi că "toate le pot în Hristos care mă întăreşte".

Aşadar, dincolo de explicaţiile pe care le-ar putea da istoricii, moraliştii, psihologii şi sociologii, omul este o fiinţă istorică rănită şi remediul nu poate consta doar în schimbarea de comportament prin educaţie, prin presiune concurenţială ori prin acţiuni în favoarea păcii, omeniei şi dreptăţii. Experienţa istorică a arătat că numai dorinţa de egalitate, fraternitate şi libertate n-a vindecat pe om şi istoria de maladiile care îi bântuie, fără ca omul să se întoarcă spre lucrarea vindecătoare, înnoitoare şi restauratoare a lui Dumnezeu.

Dumnezeu, realitatea ultimă a binelui

Mântuirea este lucrarea exclusivă a Sfintei Treimi, pe care Tatăl o lucrează prin Fiul, în Sfântul Duh, iar primirea acestei lucrări aparţine omului luminat şi întărit prin energiile dumnezeieşti nezidite. Această primire nu este o atitudine statică, ci o lucrare plină de dinamism, o împreună-creaţie, o sinergie şi o ascultare de bunăvoie. Întruparea lui Dumnezeu Cuvântul din Preacurata Născătoare de Dumnezeu a realizat unirea ipostatică a firii dumnezeieşti şi omeneşti, aşa încât odată cu biruirea puterilor demonice este cu putinţă să gustăm în mod real încă de acum, prin cuvânt, prin vedere şi prin lucrările sinergice ale Bisericii, slava Împărăţiei lui Dumnezeu. În Hristos avem dezlegarea blestemului şi biruinţa asupra diavolului, vindecarea naturii umane şi desfiinţarea morţii, "căci unirea din Dumnezeu Cuvântul toată firea a ridicat prin dezlegarea blestemului", zice Sf. Maxim Mărturisitorul în Răspunsuri către Talasie". Tot Sf. Maxim ne învaţă că Hristos, dincolo de biruirea puterilor Satanei, a realizat unitatea omului ca persoană, ceea ce arată că diversitatea genurilor (bărbat/femeie) nu mai este motiv de dezbinare a firii, ci mijloc de sporire, de înfrumuseţare şi îmbogăţire personală într-o comuniune ce are temei şi model comuniunea Hristos-Biserică.

În fine, în Hristos suntem vindecaţi împreună oamenii şi creaţia în întregul ei - dimensiunea cosmică a mântuirii. Întreaga slujbă a Învierii şi troparele Învierii celor opt glasuri, ce se cântă în toate duminicile de peste an, teologhisesc că, prin Jertfa şi Învierea Domnului, satana a fost biruit, iadul a fost nimicit, stăpânul lumii acesteia a fost aruncat afară, dar mai ales că toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele de dedesubt. Timpul Bisericii în istorie este timpul iconomiei lui Hristos şi a Duhului Sfânt, în care lumina Învierii este în noi şi cu noi ca arvună a vieţii celei fără de sfârşit în Împărăţia lui Dumnezeu.