Fiul, icoana Dumnezeului ascuns

În fiecare an, 15 noiembrie deschide perioada de pregătire duhovnicească, prin post şi rugăciune, pentru întâlnirea cu miracolul naşterii lui Dumnezeu ca om, în peştera Betleemului. Perioada postului este asemenea unui pelerinaj mistic, fiecare creştin devenind un pelerin ce călătoreşte spre centrul fiinţei sale, mai întâi coborând spre autocunoaşterea firii întinate de păcat pentru ca, după ce-L întâlneşte pe Hristos-interior, Ce se naşte aici prin harul Botezului, să acceadă spre lumina neînserată a îndumnezeirii.

Fiul lui Dumnezeu, născut din veci din Tatăl, Logosul prin Care Dumnezeu Tatăl creează Universul, Îşi asumă umanitatea până la cele mai adânci aspecte ale sale, primind un nume asemenea oricărei fiinţe.

Putem să-L definim pe Dumnezeu?

Până la naşterea istorică a Logosului, în Vechiul Testament, Dumnezeu nu avea un nume care să-I fie propriu. Poporul ales, Israel, unde avea să Se nască Hristos, nu pronunţa numele lui Dumnezeu, de teamă să nu-i diminueze însuşirile sau fiinţa şi avea dreptate, deoarece nu putem defini ceea ce este Dumnezeu în fiinţa Sa, ci putem doar silabisi, privind la urma pe care Creatorul a lăsat-o în Creaţie. Această prezenţă a Sa în creaţie ni-L revelează pe Dumnezeu ca fiind Cel cu multe nume, ele devenind pentru noi, prin participare, trepte care ne înalţă, ne apropie de Sine. Însă această înălţare nu ni-L poate revela pe Dumnezeu în esenţa Sa, care rămâne incognoscibilă, transcendentă, un mister impenetrabil. Despre Dumnezeu ştim doar că "este", însă nu ştim şi "ce este", deoarece nimeni nu L-a văzut vreodată. De aceea Sfântul Grigorie de Nyssa numeşte idoli toate conceptele şi raţiunile noastre referitoare la Dumnezeu. Este motivul pentru care Sfinţii Părinţi se exprimă, referindu-se la cunoaşterea lui Dumnezeu, într-un mod antitetic: "A-L găsi pe Dumnezeu înseamnă a-L căuta neîncetat". Prin urmare, se pune întrebarea: putem sau nu putem să-L definim pe Dumnezeu, sau să ni-L imaginăm încadrat într-un concept raţional? Dacă Dumnezeu rămâne ascuns, cuvintele şi expresiile noastre, spuse convenţional despre El, nu pot nicicum să-L definească. A zice despre Dumnezeu că este atotputernic, infinit, imuabil, impenetrabil, sau incognoscibil este total insuficient, căci El este dincolo de toate cuvintele şi conceptele prin care încercăm să-L descriem. Deci El este mai presus de acestea, El transcende existenţa empirică, rămânând metaistoric şi metalogic.

Cunoaşterea izvorâtă din rugăciune

Încercările omului de a pătrunde misterul divin sunt sortite eşecului, din cauza condiţiei sale limitate în lumea aceasta, vederea lui Dumnezeu neputându-se realiza plenar decât după trecerea noastră în viaţa veşnică (cf. I Cor. 13, 12). Tot ce rămâne din experienţa noastră cu Dumnezeu în lumea aceasta este un simplu act de credinţă, la care se adaugă câteva firimituri din adevărata cunoaştere pe care El le-o oferă celor care iau cu asalt Împărăţia lui Dumnezeu. S-a spus şi reafirmăm: nimeni să nu caute să-L cunoască pe Dumnezeu în fiinţa Lui, deoarece acest lucru este irealizabil. Dar a-L accepta ca mister insondabil, ca locuind în lumină neapropiată, înseamnă a ne aşeza cu înţelepciune pe calea sfinţilor, care în urcuşul mistic spre îndumnezeire au devenit după har ceea ce Dumnezeu este prin fire, roade ale Duhului Sfânt, deoarece Hristos locuia în ei şi tot ceea ce făceau şi gândeau erau fapta şi gândul lui Dumnezeu prezent în ei. De aceea teolog nu este cel care studiază despre Dumnezeu, ci acela care experiază prezenţa Lui în rugăciune, cu alte cuvinte este vorba despre o cunoaştere izvorâtă din rugăciune sau o rugăciune cunoscătoare.

În faţa incapacităţii de a-L descrie pe Dumnezeu şi fiinţa Sa, vom încerca să facem câteva precizări asupra a ceea ce se petrece în om, atunci când este pus în faţa lui Dumnezeu necunoscut în fiinţă. Pentru a-L descoperi pe Dumnezeu, trebuie ca itinerariul cunoaşterii să aibă ca punct de plecare fiinţa umană, care este creată de El după chipul şi spre asemănarea cu Sine şi care poartă în ea, ontologic, necesitatea existenţei în comuniune cu Dumnezeu. Căci dacă începem să vorbim unor oameni agnostici despre transcendenţa divină, plecând de la Dumnezeu, fără a include dimensiunea concretă a antropologicului, riscăm să ne lovim ca de un zid al indiferenţei, aşa cum s-a întâmplat în Areopag cu Sfântul Pavel, atunci când a început să vorbească grecilor despre înviere: "despre acestea te vom asculta şi altădată" (Faptele Apostolilor 17, 32). Astfel, antropologicul este el însuşi o treaptă implicită în procesul de cunoaştere şi devenire a omului în urcuşul mistic, ce se deschide teofaniilor, însă fiecare efort uman este întreţinut de harul divin, omul definindu-se ca persoană doar prin raportarea dialogică la Dumnezeu. Circumscrierea cunoaşterii umane doar în orizontul empiric privează fiinţa umană de esenţialul existenţei ei, subjugând-o imediatului, de aceea, parafrazând pe Evagrie Ponticul care spune că suntem ceea ce mâncăm, în acest context putem spune că omul este ceea ce cunoaşte. În caz fericit, se pot petrece şi miracole, atunci când omul, auzind glasul chemării lui Dumnezeu în mintea şi inima lui, îşi deschide fiinţa pentru a răspunde pozitiv acesteia, devenind receptacolul descoperirilor dumnezeieşti, într-o continuă stare de uimire, singura care poate surprinde câte ceva din misterul divin, aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa. Este un dialog învăluit în tăcere, dincolo de orice convenţionalism uman, o reciprocă şi continuă comunicare de energii divino-umane.

S-a îmbrăcat de cuvinte pentru a Se face înţeles

Acest Dumnezeu impenetrabil, din iubire pentru noi, vrea să fie un Dumnezeu revelat, Care în transcendenţa Sa ştie să depăşească abisul dintre divin şi uman. Iar acest act numai de către El poate fi făcut. S-a îmbrăcat de cuvinte pentru a Se face înţeles. S-a numit Logos, Verb întrupat în istorie, la plinirea vremii, dar "Cuvântul era dintru început la Dumnezeu. Toate printr-însul s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din tot ce s-a făcut" (cf. Ioan 1, 2-3). Din acel moment al întrupării Cuvântului, îi putem da uz numelui de Dumnezeu, căci în Logosul întrupat se găsea "toată plinătatea dumnezeirii". Fiul lui Dumnezeu devine şi Fiu al Omului, iar din acest moment El poate fi văzut, atins şi reprezentat iconic. El este chipul Tatălui, Mijlocitorul şi icoana prin Care putem contempla pe Dumnezeu-Treimea. Dumnezeu, deci, devine Cuvântul coborât din eternitate, care Se adresează omului, furnizându-i cuvinte pentru a putea fi înţeles. A citi, dar şi a asculta cuvântul Evangheliei înseamnă a-L primi pe Însuşi Cuvântul lui Dumnezeu, Care dacă la început a creat Universul, acum are puterea de a-l restaura, iar fiinţa umană, ca microcosmos, se descoperă Cuvântului, primind numele istoric al lui Hristos şi intrând astfel într-o relaţie filială cu Dumnezeu.

Prin întruparea Cuvântului lui Dumnezeu primim icoana Dumnezeului ascuns formulelor omeneşti, pentru că prin Iisus, Dumnezeu primeşte un nume "înaintea căruia tot genunchiul să se plece, al celor cereşti, al celor pământeşti şi al celor de dedesubt" (Filipeni 2, 10). Dumnezeu Tatăl Se revelează lumii prin Fiul, iar prin Fiul cunoaştem pe Tatăl şi primim pe Duhul Sfânt, Care de la Tatăl purcede. Cuvântul tată nu implică nimic biologic, dar implementează o paternitate, asemenea unui părinte duhovnicesc faţă de fiii săi spirituali. Cuvintele "avva, părinte" (Marcu 14, 36) din rugăciunea lui Iisus revelează relaţia de iubire dintre Dumnezeu Tatăl şi Fiul, iubire ce se manifestă ca paternitate asupra tuturor oamenilor, iar rugăciunea care subliniază cel mai evident acest lucru este "Tatăl nostru". Există chiar şi o maternitate a lui Dumnezeu, aşa cum precizează profetul Isaia: "Acestea zice Domnul: Vărsa-voi pacea peste el ca un râu şi slava popoarelor ca un şivoi ieşit din albia lui. Pruncii lui vor fi purtaţi în braţe şi dezmierdaţi pe genunchi. După cum mama îşi mângâie pe fiii ei, şi Eu vă voi mângâia pe voi..." (Isaia 66, 12-13).