Pornind de la cuvintele Preafericitului Părinte Patriarh Daniel că „fiecare om poate deveni mâinile iubirii milostive a lui Dumnezeu prin care lucrează în lume ca să ridice și să vindece pe cei răniți
Focul din inimă
În cap. 20, profetul Ieremia îşi descrie suferinţa ca mesager al cuvântului Domnului şi pare că doreşte să renunţe. Dar îşi mărturiseşte neputinţa: "iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele" (v. 9) care nu poate fi înfrânat.
De altfel, în cartea Ieremia se întâlnesc aşa-numitele "confesiuni" ale profetului, răspândite în cap. 11-20 (de ex. 11:18 - 12:6; 15:10-21; 17:14-18; 18:18-23; 20:7-13), în care se simte foarte pregnantă presiunea cauzată de misiunea profetică. Propovăduind supunerea faţă de babilonieni, şi nu rezistenţa armată ca profeţii mincinoşi, Ieremia era acuzat de colaboraţionism. Ajunge prigonit de rudele sale din Anatot, îşi deplânge ziua în care s-a născut şi suspină sub împotrivirile duşmanilor. Găsim însă în mărturia din cap. 20 chiar o privire din interior despre chemarea profetică. Mai întâi Ieremia observă cum "cuvântul Domnului" pentru el a devenit batjocură: "iar eu în toate zilele sunt batjocorit şi fiecare îşi bate joc de mine; că de când vorbesc, scoţând strigăte împotriva silniciei şi rostind pustiirea, cuvântul Domnului s-a prefăcut în ocară pentru mine şi în batjocură zilnică" (20:7-8). Deşi a fost trimis de Dumnezeu, mesajul lui profetic întâlneşte dispreţul din partea contemporanilor. Prin urmare, profetul vrea… să demisioneze: "De aceea mi-am zis: "Nu voi mai pomeni de El şi nu voi mai grăi, în numele Lui!"" (v. 9). Totuşi, focul din inimă nu-l lasă să îşi renege chemarea. Chemarea profetică În general, profeţii biblici nu oferă informaţii concrete despre simţământul chemării profetice. Ştim doar că profetismul înseamnă conlucrarea cu Duhul lui Dumnezeu: "Domnul Dumnezeu mă trimite cu Duhul Lui" (Isaia 48:16). Duhul devine actant direct: "Atunci m-a ridicat Duhul şi am auzit la spatele meu un glas mare ş…ţ Duhul m-a luat şi m-a dus" (Iezechiel 3:12.14). Profetul vorbeşte când peste el Se pogoară Duhul lui Dumnezeu: "Atunci S-a pogorât peste mine Duhul Domnului şi mi-a zis: "Spune: Aşa grăieşte Domnul"" (Iezechiel 11:5). Duhul chiar pătrunde în interiorul omului: "Şi cum mi-a zis Acela vorbele acestea, a intrat Duhul în mine şi m-a ridicat în picioare, şi am ascultat pe Cel ce-mi vorbea" (Iezechiel 2:2); "Dar a intrat în mine Duhul şi m-a ridicat în picioare, iar Domnul mi-a grăit şi mi-a zis" (Iezechiel 3:24). La fel, despre Daniel se spune că "are în el Duhul Dumnezeului celui sfânt" (Daniel 4:5) sau că în el "locuieşte Duhul" (4:6; cf. şi 4:15; 5;11.14). În Zaharia 7:12 se pune în paralel cuvântul profetic cu acţiunea Duhului: "cuvintele pe care le-a trimis Domnul Savaot prin Duhul Lui, prin graiul proorocilor celor de altădată". Totuşi, deşi lucrarea Duhului prin profeţie era recunoscută, modul cum anume era ea simţită de om rămânea o taină. În Ieremia 20:9 se prezintă tocmai efectul locuirii Duhului în suflet. Descrierea foloseşte comparaţia: "era ceva, ca un foc". Focul din inimă nu reprezintă un foc material, obişnuit, ci doar seamănă cu acesta. Biblia sinodală traduce şi Ieremia 20:7 în acelaşi manieră: "Doamne, Tu m-ai aprins şi iată sunt înflăcărat", dar traducerea nu este corectă. În ebraică pata la piel înseamnă "a amăgi", "a îndupleca", la fel şi varianta Septuagintei (epatesas me, de la apatao) sau Vulgata (seduxisti me). Biblia Anania traduce mai bine: "Tu mâai amăgit, Doamne". De fapt aici "chemarea" profetică este asemănată cu "seducerea": aşa cum cineva se lasă sedus de iubirea faţă de cineva, la fel Ieremia a răspuns chemării, fără să bănuiască atunci cât de greu îi va fi ulterior. Dar chiar când se gândeşte să renunţe, Ieremia mărturiseşte că în inima sa a rămas un fel de foc, pe care nu îl poate reprima. Inima care arde O paralelă foarte interesantă la această idee se regăseşte în episodul întâlnirii celor doi ucenici cu Mântuitorul înviat pe drumul de la Ierusalim la Emaus. După ce pe drum Hristos le tâlcuieşte Vechiul Testament aplicându-l mesianităţii Sale, iar apoi cinează cu ei în casă, Se face nevăzut. Ucenicii, cărora li se deschid ochii, exclamă: "Oare, nu ardea în noi inima noastră, când ne vorbea pe cale şi când ne tâlcuia Scripturile?" (Luca 24:32). Inima care arde (he kardia kaioumene) devine aici baza înţelegerii duhovniceşti (hristologice) a Scripturii Vechiului Testament. Ucenicii înţeleg misiunea mesianică a lui Hristos abia când inima începe să le ardă. Ochii li se deschid doar ca urmare a focului din inimă. Revenind la Ieremia, focul este localizat atât în inimă, cât şi în oase. Inima reprezintă în Vechiul Testament mai mult decât în înţelegerea modernă europeană. Inima (lev sau levav) nu trimite doar la emoţie, ci şi la raţiune. "Atunci şi-a zis David în inima sa" (1 Regi 27:1), sau la voinţă: "Şi aşa a înduplecat regele inima tuturor Iudeilor ca a unui singur om" (2 Regi 19:14). Israeliţii aveau cunoştinţe anatomice vagi, relatându-se de exemplu că Abesalom, deşi a fost lovit în inimă de Ioab cu trei săgeţi, a supravieţuit, fiind ucis abia de garda de tineri a lui Ioab (cf. 2 Regi 18:14-15). Se observă în acest caz că lovitura nu i-a fost dată în realitate în inimă, ci prin inimă se înţelege la modul general zona pieptului. De fapt, în aceeaşi direcţie, inima se referă chiar la persoana întreagă a omului "Lăuda-Te-voi, Doamne, din toată inima mea, spune-voi toate minunile Tale" (Psalmul 9:1). Oasele reprezintă şi ele, ca şi inima, interiorul. Ieremia simte în oase focul, arătând de fapt că întregul lui organism este cuprins de înflăcărarea dumnezeiască. Cuvântul şi focul Focul este asociat în cartea lui Ieremia cu cuvântul lui Dumnezeu - "iată voi face cuvintele Mele foc în gura ta" (Ieremia 5:14); "Cuvântul Meu nu este el, oare, ca un foc, zice Domnul, ca un ciocan care sfărâmă stânca?" (23:29). Prin aceasta, focul resimţit de Ieremia indică prezenţa cuvântului lui Dumnezeu, menţionat în v. 8 (Jack R. Lundbom, Jeremiah 1-20. A New Translation with Introduction and Commentary, Doubleday, AB 21A, p. 856). În sens duhovnicesc, Cuvântul lui Dumnezeu transformat în foc în interiorul profetului este Hristos, Logosul divin. Ca şi pe drumul spre Emaus, Hristos este cuvântul şi interpretul cuvântului dumnezeiesc, iar întâlnirea omului cu Logosul produce "înflăcărarea" inimii. Dar focul din inimă este asociat, aşa cum am văzut, şi lucrării Duhului lui Dumnezeu. De altfel, îngerii sunt numiţi "duhuri" (ruchot), dar şi "pară de foc" (âeş lohet) (Psalmul 103:5; cf. Evrei 1:7). Şi în Apocalipsă 4:5 cele "şapte făclii de foc" care ard înaintea tronului "sunt cele şapte duhuri ale lui Dumnezeu". În Noul Testament, Duhul şi focul sunt puse în paralel ca efect al Botezului adus de Hristos: "Acela vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc" (Matei 3:11; Luca 3:16). Pogorârea Duhului la Cincizecime s-a făcut prin arătarea "limbilor ca de foc" (glossai hosei pyros) care au şezut pe fiecare dintre cei prezenţi. Se observă şi aici asocierea cuvântului (limbile) cu Duhul (pneuma) şi focul. Amintind de textul din Ieremia, Sfântul Ambrozie scrie: "Socotesc, de asemenea, că nu putem pierde din vedere acel foc când citim că Domnul Iisus botează cu Duh Sfânt şi cu foc, după cum spune Ioan în Evanghelie (Ioan 1:33) ş…ţ Dar acel foc era o preînchipuire a Duhului Sfânt, Care urma să Se pogoare după Înălţarea Domnului şi să ierte păcatele tuturor şi Care, asemenea focului, înflăcărează mintea şi inima credincioasă. De aceea Ieremia, după ce a primit Duhul, spune: "Dar iată era în inima mea ceva, ca un fel de foc aprins, închis în oasele mele, şi eu mă sileam să-l înfrânez şi n-am putut"" (Despre îndatoririle clerului 3:18:103). Tot Sfântul Ambrozie leagă prezenţa Duhului şi de iubire: "Într-adevăr, Hristos, iubindu-l pe Moise, i-a apărut în foc, iar Ieremia, având într-însul darul iubirii dumnezeieşti, spune... (urmează citatul din 20:9). Dragostea este bună, având aripi de foc arzător când zboară în pieptul şi în inima sfinţilor şi consumă orice este material şi pământesc, dar încearcă tot ce este curat şi cu focul ei face mai bun tot ceea ce este atins" (Isaac sau despre suflet 8:77) (cf. Dean O. Wenthe, Jeremiah, Lamentations, InterVarsity Press, Downers Grove, 2009, ACCS.OT 12, p. 157). În confesiuni, Ieremia foloseşte aşadar simbolul focului pentru a sugera ceva mult mai profund: primind Duhul Sfânt, omul înţelege cuvântul lui Dumnezeu şi se înflăcărează cu o iubire care îl leagă definitiv de Creator.