Folosul duhovnicesc al suferinţei

Părintele arhimandrit Arsenie Papacioc, unul dintre cei mai mari duhovnici români, vorbea în numeroasele sale cuvântări despre rolul pe care îl are suferinţa în viaţa creştinilor, şi mai ales despre modul în care aceştia trebuie să o înţeleagă. Îndemnurile părintelui Arsenie cu privire la suferinţă izvorăsc din Sfânta Scriptură şi din Tradiţia Bisericii, dar şi din experienţa personală a acestuia. Părintele a suferit mulţi ani în temniţele comuniste, i-a văzut pe cei din jurul lui suferind, a vieţuit ca pustnic într-o pădure în munţi şi a fost mai bine de cincizeci de ani preot duhovnic, alinând suferinţele a mii de oameni cu sfaturile sale pline de înţelepciune.

Părintele Arsenie vedea suferinţa ca pe un medicament pe care Dumnezeu ni-l dă pentru sănătatea noastră: "o suferinţă nu şi-a atins scopul "terapeutic" dacă n-ai ieşit cu un folos duhovnicesc din ea". Dar care este această stare de sănătate la care ar trebui să ne ducă suferinţa? Părintele Arsenie învaţă că semnul sănătăţii este starea de prezenţă, să îl ai pururea pe Domnul în inima ta, să fii pururea într-o continuă stare de smerenie. De aici rezultă faptul că Dumnezeu aşteaptă trezirea noastră, aşteaptă ca voinţa noastră să-L urmeze şi să meargă liber spre ea. Ar fi greşit să avem imaginea unui Dumnezeu care pândeşte orice greşeală a noastră pentru a ne sancţiona, dimpotrivă, Dumnezeu ne iubeşte şi se foloseşte de o boală, un necaz, pentru a ne scăpa pe noi de chinurile veşnice ale iadului. De aceea, în cazul în care omul pierde starea de prezenţă a lui Dumnezeu, o suferinţă îl poate ajuta să o redobândească sau să înceapă să o caute şi, din acest punct de vedere, suferinţa încetează să mai fie văzută ca o lipsă, ca o nenorocire, ci este văzută ca o binecuvântare şi cercetare a lui Dumnezeu.

Chiar Mântuitorul pune accentul pe această trezire duhovnicească prin suferinţă atunci când dă exemplul Turnului care se prăbuşeşte în Siloam şi omoară atâţia oameni (Luca 13, 4-5). Hristos îi îndeamnă pe cei ce-L ascultau să nu se oprească la o înţelegere confortabilă pentru ei, prin a-şi explica că acea cădere a avut loc doar pentru că oamenii ucişi au păcătuit, ci toţi ar trebui să conştientizeze că sunt răspunzători şi păcătoşi, căci Dumnezeu prin suferinţele unora încearcă să-i folosească pe cei mulţi. De asemenea, părintele atrage atenţia că suferinţa nu e numai a noastră, ne putem întâlni cu ea şi la persoanele de lângă noi şi atunci avem o responsabilitate faţă de ei. Milostenia poate fi o cale prin care am putea vindeca suferinţele celor din jurul nostru.

Suferinţa ajută ca omul să se cunoască pe sine

Prin suferinţă omul ajunge să-şi cunoască măsura, să se smerească, să-şi dea seama de slăbiciunile sale, să-şi dea seama cât de mult îi lipseşte ceea ce îi place lui Dumnezeu. Această cunoaştere de sine este foarte preţuită de părinţi, căci este socotită ca un punct de unde se poate creşte în viaţa duhovnicească. Mai mulţi Părinţi ai Bisericii văd în acest moment cheia de înţelegere a tainei suferinţei, pentru că în acel punct de tensiune spirituală se caută adevărata viaţă - viaţa veşnică. Dacă oamenii pornesc în tâlcuirea vieţii de acum din perspectiva vieţii veşnice, vor dobândi o reală înţelegere a rostului ei. Aşa se poate înţelege de ce marii asceţi ai Bisericii se bucurau când erau bolnavi, căci în acele clipe se simţeau cercetaţi de Dumnezeu.

Părintele Arsenie spunea că "nimic nu e mai folositor în viaţă ca suferinţa, pentru a te cunoaşte pe tine însuţi" şi continuă spunând că în suferinţă omul reuşeşte să stea de vorbă cu sine mai precis decât în orice altă situaţie, se poate analiza cel mai bine, poate să se compare şi, astfel, să se poată birui, iar această biruinţă este una uriaşă, căci este o biruinţă asupra răului şi a păcatului, este o despătimire.

Orice suferinţă este ca o anticipare a morţii. După o suferinţă, viaţa este văzută dintr-o altă perspectivă. Tocmai de aceea părintele Arsenie spune că cel mai mult s-a folosit duhovniceşte când a stat la căpătâiul muribunzilor, pentru că aceia, în ultimele clipe, având sentimentul sfârşitului, îşi dau seama de lucrurile cu adevărat importante din viaţă, ajung să-şi conştientizeze păcatele şi să-şi dorească să dobândească împăcarea cu Dumnezeu. Părintele aminteşte că toţi muribunzii pe care i-a văzut în viaţa sa doreau să mai trăiască o singură zi, aceasta tocmai pentru că iminenţa morţii îi făcea să-şi dea seama de ei şi de greşelile pe care le-au comis, de faptele bune pe care ar fi putut să le facă, dar nu le-au făcut. Această conştiinţă de pe patul morţii îl face pe om să-şi dorească timp să îndrepte lucrurile, iar părintele Arsenie mângâie spunând: "şi dacă se ajunge la această minimă stare de pocăinţă, este un câştig, căci orice clipă poate fi un timp şi orice suspinare poate fi o rugăciune".

De aceea, părintele atrage atenţia asupra faptului că omul trebuie să conştientizeze fiecare clipă din viaţa sa, pentru că fiecare moment poate fi un prilej de mântuire. El ne spune că Dumnezeu nu este supărat pe noi pentru greşelile noastre, cât mai ales pentru nepăsarea noastră şi, astfel, suferinţa poate deveni o vindecare a nepăsării.

"În suferinţă nu trebuie să se ajungă la descurajare"

Părintele subliniază că în orice suferinţă sau greutate pe care cineva o încearcă nu trebuie să se ajungă la descurajare. "Aceasta este toată lupta subtilă a sfintelor noastre paterice şi o mare taină a vieţii duhovniceşti, de a ne ridica, de a nu rămâne sub o piatră îngrozitoare a căderii. Cuvânt mare vă spun, în ordinea cea duhovnicească, nici nu există cădere, există numai ridicare, nici o nenorocire nu înseamnă ceva şi nimic nu este pierdut atâta timp cât credinţa rămâne în picioare."

Iar credinţa ne spune că totul se obţine prin jertfă, prin cruce. Părintele Arsenie ne îndeamnă spunându-ne că şi noi trebuie să oferim ceva lui Dumnezeu: "concepţia de mântuire creştină este suferinţa. Iisus Hristos a făcut dreptate mare, a vindecat, a înviat morţi, permanent. Dar n-a mântuit lumea cu aceasta. Dracul încă era tare, încă ispitea... şi chiar pe Iisus îl ispitea. Deci nu ne-a salvat cu nici un chip marea dreptate pe care a făcut-o Iisus, decât ne-a învăţat să-L preţuim foarte mult, că era cu adevărat Fiul lui Dumnezeu, dar, când S-a răstignit, atunci l-a ucis pe diavol. Iisus era pe cruce şi se văita diavolul. Deci, concepţia de mântuire este jertfa. Nu se poate nimic fără jertfă. Nu se poate în nici un chip. Numai prin suferinţă ajungi să scapi de suferinţă. Deci nu se putea salva lumea decât cu jertfă, Care rămâne de fapt un exemplu pentru noi toţi. Suferinţa nu e uşor de purtat dacă nu eşti într-o relaţie cu Dumnezeu".