Frumosul, însoţitor al Binelui

Operele apologeţilor creştini din primele secole ale Bisericii nu sunt, desigur, cele care se pretează cel mai bine studiului ideii de frumuseţe la Sfinţii Părinţi.

Căci dacă cuvântul kalos apare acolo foarte des, este, în majoritatea cazurilor, datorat sensului derivat de bun sau bine, o întrebuinţare interesantă, care nu trebuie neglijată. Vom restrânge însă sensul cuvântului frumuseţe, definindu-l odată ca fiind cauza unei emoţii estetice şi apoi ca rezultatul armoniei, a bunei rânduieli a universului; astfel vom putea evalua cea mai mare parte a întrebuinţărilor acestui cuvânt la primii autori creştini.

În tradiţia greacă, desăvârşirea morală se traduce adeseori cu termenul de frumuseţe. Astfel, găsim curent cuvântul frumos (to kalon) opus celui care înseamnă ruşinos (to aischros), o noţiune exclusiv morală, iar această antiteză o aflăm la Platon sau Aristotel.

Iudaismul elenistic şi-a împropriat această derivaţie semantică, de altfel prezentă în limba ebraică încă de la traducerea Septuagintei. În textul Genezei, arborele asupra căruia apasă interdicţia pronunţată de Dumnezeu este prezentat ca cel al cunoaşterii frumosului (to kalon) şi urâtului (to ponèron). Şi Sfinţii Evanghelişti folosesc aceiaşi termeni de frumos şi urât în originalul grecesc al Scripturii Noului Testament: "Orice pom bun face roade frumoase/bune (karpous kalous), iar pomul rău face roade rele/urâte (karpous ponerous)".

Frumuseţea lumii, semn al frumuseţii şi al bunătăţii lui Dumnezeu

Frumuseţea, în sensul strict al cuvântului, la apologeţi este în mod esenţial legată de frumuseţea creaţiei. Ei celebrează în nenumărate rânduri măreţia lumii, subliniind în particular contemplarea pe care Dumnezeu o are în faţa lucrării Sale. Cuvintele "Şi a văzut Dumnezeu că este bine/frumos (kalon)" revin de mai multe ori în exegeza pe care Teofil al Antiohiei o face prologului Genezei, un mod de a sublinia fundamentarea biblică a credinţei în structura armonioasă a universului faţă de relativismul filosofiei păgâne, dar mai ales faţă de pesimismul ontologic al sectelor gnostice, pentru care lumea materială, rodul unei "greşeli" originale, este în întregime imperfectă, chiar rea.

Ştim cât este de des întâlnită la gnostici deprecierea lumii şi a Creatorului ei, coborât la statura unui înger demiurg.

Totuşi, proclamarea armoniei şi frumuseţii lumii se sprijină la apologeţi pe o altă tradiţie, de sorginte greacă, aceea de origine platoniciană sau stoică. "Lumea este frumoasă", proclamă Athenagora, reluând o formulă doxografică atestată într-o lucrare a lui Aetius. Şi el repetă de mai multe ori ceea ce pentru el reprezintă o evidenţă şi o certitudine în comentariul unei mărturisiri de credinţă monoteistă atribuită pe nedrept lui Sofocle: "Dumnezeu umple natura de frumuseţea Sa". Această ultimă formulă este exemplară, de vreme ce ea arată că frumuseţea lumii nu este nimic altceva decât un reflex al frumuseţii lui Dumnezeu, cum este un efect al bunătăţii Sale.

Desigur, frumuseţea originară este aceea a lui Dumnezeu, care, cum Îl descrie Athenagora, este "acoperit cu frumuseţe". La fel, definiţia platoniciană a lui Dumnezeu ca Bine şi Frumos în sine, pusă în gura Sfântului Iustin platonizând înainte de convertirea sa la creştinism, nu pare a trezi dezaprobarea bătrânului adus în scenă în prologul Dialogului cu iudeul Tryphon.

Există aşadar, în contemplarea frumuseţii lumii, o formă de contemplare a frumuseţii divine. Athenagora nu ezită să recunoască faptul că contemplarea lumii şi, mai general, a binefacerilor sau a bunătăţii lui Dumnezeu este scopul esenţial al vieţii pe pământ şi, dincolo de această existenţă efemeră, a vieţii eterne în apropiere de Dumnezeu:

"Scopul unei vieţi înţelepte şi al judecăţii raţionale este de a trăi permanent cu ceea ce le-a rezervat în principal şi înainte de orice lucru raţiunea naturală, şi de a slăvi fără încetare contemplarea Dătătorului lor".

Astfel, contemplaţia (theôria) frumuseţii lumii este atât o formă de cinstire a bunătăţii lui Dumnezeu, cât şi de constatare a existenţei Sale, a activităţii Sale creatoare şi organizatoare şi a puterii Sale.

Ceea ce noi numim argumentul cosmologic este omniprezent în literatura apologetică din primele secole creştine.

La sfârşitul vieţii, vederea generală a contemplării lui Dumnezeu care este contemplarea frumuseţii lumii va găsi împlinirea sa în vederea lui Dumnezeu fără intermediar sau mijlocitor, într-o adevărată unire mistică. Exemplul dat de Athenagora este unul elocvent: "Făcătorul acestui univers a creat omul pentru ca el, devenit martor al generozităţii şi al înţelepciunii Sale în toate lucrurile, să rămână pentru eternitate în contemplarea Lui".

Omul, creat după chipul lui Dumnezeu

Constatarea că lumea este frumoasă nu priveşte, la apologeţi, doar lumea terestră şi celestă, însufleţită sau neînsufleţită, începând de la stelele cerului până la vietăţile care trăiesc pe fundul oceanelor.

La mulţi dintre ei găsim o celebrare a frumuseţii corpului uman, obişnuită pentru un grec, dar uimitoare pentru un creştin.

Îndemnul la contemplarea frumuseţii lumii, a armoniei sale şi a mişcării ei putea să dea prilej la o interpretare panteistă a transcendenţei divine; acest univers atât de frumos, desăvârşit, nu este el însuşi un dumnezeu? Nu este chiar Dumnezeu însuşi?

Desigur, apologeţii au simţit pericolul acestui tip de interpretare, răspândit pe de o parte de platonismul epocii, care pune ca principiu eternitatea lumii, existentă din veşnicie şi pentru veşnicie - ceea ce este una din trăsăturile caracteristice ale divinităţii - şi, pe de altă parte, stoicismul, care imaginează un Dumnezeu imanent materiei. Astfel, avertizările apologeţilor sunt destul de frecvente. Dacă lumea este frumoasă, nu trebuie să o adorăm, ci să ne întoarcem către Creatorul ei, izvorul oricărei frumuseţi.

"Noi cunoaştem pe Dumnezeu prin creaţia Sa şi întrezărim prin lucrările Sale puterea Sa nevăzută. Dar eu nu vreau deloc să ador creaţia Sa, pe care El a săvârşit-o pentru noi", spune Taţian.

Iar Athenagora afirmă: "Fără îndoială, lumea este frumoasă, deosebită prin dimensiunea sa, prin rânduiala astrelor şi prin forma sa sferică, în acelaşi timp, nu ei, ci Făcătorului acesteia trebuie să i ne închinăm".

Este adevărat că acest tip de argument era îndreptat mai degrabă împotriva cultului corpurilor materiale, adică în acest caz, dumnezeilor făcuţi de mână omenească, decât împotriva celui al elementelor cosmice (pământ, aer, apă, foc) şi al universului, propriu vorbind.

A creat Dumnezeu o lume cu desăvârşire frumoasă?

De altfel, s-a subliniat că celebrarea frumuseţii lumii nu avea doar un scop apologetic, pentru a justifica cultul adus unicului Dumnezeu Creator, cel al evreilor, al creştinilor şi al celor mai luminaţi de maeştrii gândirii greceşti antice, ci ea corespundea voinţei de a opune pesimismului gnostic un optimism de dublă inspiraţie, biblică, prin intermediul referatului creaţiei din Geneză şi filosofică, legată de intervenţia divină în lume pe care o susţineau stoicii şi adepţii lui Platon.

Este important de subliniat că această linie de demarcaţie între viziunea optimistă asupra lumii şi cea pesimistă, a gnosticilor, era de asemenea sensibilă în primele secole chiar în interiorul Bisericii.

Astfel, discipolul Sfântului Iustin, Taţian, socotit în tradiţia ecclesiastică doar scriitor bisericesc, refuză să admită deplina frumuseţe a lumii: dacă Dumnezeu a creat o lume cu desăvârşire armonioasă şi deplin ordonată, natura materială a acestei lumi o face subiect al dezordinii şi răului: "Cerul şi astrele au o provenienţă materială, pământul, cu ceea ce trăieşte pe el, are aceeaşi constituţie, încât toate lucrurile au o origine comună. Astfel stând lucrurile, există diferenţe între lucrurile materiale, unele sunt frumoase, altele, frumoase în ele însele, sunt inferioare primelor".

Pentru Teofil, greşeala originară, încălcarea poruncii de Adam, a antrenat decăderea tuturor urmaşilor săi şi degradarea întregii creaturi, făcând pe om din stăpân rob. Dar această degradare nu este definitivă, ci ea este chemată să înceteze atunci când omul însuşi va înceta să fie rău/urât şi tot ansamblul creaţiei va fi restabilit în ordinea lui primordială.

(Traducere de Augustin Păunoiu după Le concept de beauté chez les apologistes grecs, Bernard Pouderon, Université François-Rabelais, Tours, Revue Connaissance des Pères de l'Eglise, nr. 111, sept. 2008.)