Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Frumusețea și perfecțiunea

Frumusețea și perfecțiunea

Galerie foto (2) Galerie foto (2) Theologica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 02 Aug, 2021

„Frumusețea va mântui lumea”. Motto-ul vieții lui Dostoievski - transmis prin intermediul sensibilului și vulnerabilului prinț Mîșkin din romanul Idiotul - ne trezește azi amintirea unei răni. Rana perfec­țiunii noastre, pe care doar frumusețea ar putea să o vindece cu adevărat. Pentru că viața noastră a ajuns să fie închinată tot mai mult celei mai înalte perfecțiuni la care a visat omul vreodată: împlinirea oricărei dorințe. Și acest scop atât de îndepărtat în trecut se află parcă tot mai la îndemână. Tot atât de la îndemână pe cât a fost fructul interzis - atât de departe prin poruncă, atât de aproape prin dorință -, în pomul din rai. Și-au dorit Eva și Adam ­altceva decât perfec­țiunea? Dumnezeu le apărea atunci, după sfatul otrăvit al șarpelui, nu ca frumusețe, ci ca per­fecțiune. Și primii oameni uitaseră deja ce înseamnă frumu­sețea: își doreau perfecți­unea.

În Antichitate, oamenii își împodobeau casele cu ceea ce era frumos. Acum casele noastre sunt perfecte. Și totuși, păcătuiesc prin ceva: prin uniformitate, prin monstruoasa lor asemănare. În trecut, munca era „lucrare”, era împreună-zidire cu Dumnezeu a lumii exterioare. Acum, munca este perfecționată: însăși eficiența ei i-a distrus orice frumusețe, transformând-o într-un blestem rutinat, care amintește de cuvintele amare rostite de Creator după căderea noastră în păcatul „perfecționării” și care ne-a alienat în mare măsură universul. Propriul nostru sine a devenit străin de noi înșine. Suntem perfecți în reducerea la tăcere a propriei conștiințe. Nici o umbră de regret nu ne mai întunecă soclul strălucitor al propriei idolatrii. Dar această perfec­țiune este moartă: nu ne poate renaște din cenușa propriilor dorințe, nu ne poate reda nouă înșine decât sub o formă pietrificată.

Cât despre frumusețe... Un paradis pe care l-am uitat, care ne rănește cu amintirea lui, ne șoptește parcă peste veacuri că, înainte de a cădea din el, am căzut din noi înșine. Am devenit perfecți. Supraoameni fără emoții, statui înalte fără soclu, roboți umanoizi. Dar în toată această degradare emoțională până la o senilitate tot mai timpurie a inimii, ceea ce ne lipsește cu adevărat este frumusețea. Pentru că numai frumu­sețea reprezintă ceea ce este viu, pe când perfecțiunea este doar un chip amăgitor al morții.

Când deschidem Evangheliile și Îl întâlnim pe Hristos, ceea ce uimește este frumusețea Lui. Cât de frumos poate fi Dumnezeu în toate micile detalii! Îl vezi așezându-Se la masă cu cei din pătura de jos a societății, cărora nu le predică sec și superior cum să fie perfecți, ci le redescoperă propria lor frumusețe - chipuri din chipul lui Dumnezeu. Îl vezi predicând cu atâta delicatețe și bucurie, dând viață prin cuvintele Sale, sfințind sufletele oamenilor, deschizân­du-le inima asemenea unor flori neștiute. Îl vezi jertfindu-Se cu atâta uitare de Sine, uitând că are putere absolută asupra tuturor. Pentru că vrea să le redea frumusețea, nu să le impună perfecțiunea.

Iar apoi îi vezi pe cărturari și farisei, pe arhiereii și liderii vremii, în care gândul perfecțiunii proprii, al propriei idolatrii, roade ca o cangrenă. Pentru că nu există perfecțiune vie decât în frumusețe. Și frumusețea nu este perfecțiune, este mult mai mult, este viață veșnică. Este ceea ce nu moare și nu se stinge, pentru că Dumnezeu își va aminti întotdeauna de ea.

Perfecțiunea moare prin ea însăși, frumusețea învie tot ce atinge. Și da, doar frumusețea va mântui lumea.