Fundamentele apologetice ale Scripturii

Firul evenimentelor istorice care au marcat primele veacuri de formare a doctrinei creștine confirmă faptul că „doctrinele cardinale ale Bisericii erau ascunse în scrierile Noului Testament și ținta urmărită de Biserică era să-și apere credința ca și când ar fi fost, odată pentru totdeauna, adusă în lume de sfinți”. Cu această conștiință, Biserica a avut dintru început misiunea apologetică de lămurire a neînțelegerilor referitoare la credință și de înlăturare a îndoielilor privitoare la Adevăr.

Apologetica Noului Testament este în mare parte diferită de clasicul apologiilor patristice de mai târziu. Mesajul este cât se poate de familiar, adresându-se unei audiențe deja fidele credinței creștine, diferită de lumea ostilă din afara Bisericii. Comunitățile creștine pentru care au scris Sfinții Apostoli se găseau însă într-un mediu străin de credința pe care o îm­brățișaseră. Din această postură, noile co­munități creștine se găseau în continuare expuse in­fluen­țelor iudeo-păgâne. Con­știenți de această necesitate pastorală, Sfinții Apostoli au transmis prin epistolele lor un mesaj apologetic, lucizi fiind de faptul „că se găseau așezați cu un picior în trecut și că astfel trebuiau să mărturisească înaintea credin­cioșilor credința cea nouă într-un mod defensiv”. Reiese de aici că „majoritatea argumentelor cuprinse în Noul Testament se întrebuințau mai întâi în scopuri apologetice”. Ca exemplificare putem invoca textul Evangheliei Sfântului Apostol Ioan, care reflectă în mod curent „disputa dintre Biserică și sinagogă”. „Epistolele pauline conțin de asemenea pasaje care se interpretează ca un discurs con­vențional adresat iudeilor și păgânilor, de aici presupunându-se că acesta era într-adevăr caracterul său original. Pavel, după cum știm, se disputa zilnic (cf. Fapte 17, 17) cu toți cei care îi puneau credința la îndoială; și argumentele pe care le înainta cu astfel de ocazii le-a așezat ulterior în Epistolele sale” (E. F. Scott, The Apologetic of the New Testament, Williams & Norgate, New York, 1907, p. 10). 

Hristos - Calea și Viața

Între principalele fundamente apologetice din Sfânta Scriptură se impune să amintim învă­țătura pe care Mântuitorul Hristos a rânduit-o prin ucenicii Săi, după Cina cea de Taină: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine” (In. 14, 6). Regăsim aici cele trei coordonate apologetice, subsumând evidența mărturisitoare a întregului mesaj evanghelic, personificat în Ipostasul Logosului înomenit. Iisus spune în primul rând că este Calea, amintind deîndată care este scopul  (Tatăl). El Însuși se identifică pe Sine ca fiind Calea, unindu-și totodată atributele sale cu altele două: Adevărul și Viața. Din punct de vedere lingvistic, „calea” este un concept relativ, subordonat unui alt termen prin care se conduce. „Adevărul”, pe de altă parte, este un concept adjectival, care presupune un conținut la care să se raporteze. Acest aspect este explicabil din conținutul Prologului ioaneic, unde se demonstrează limpede că adevărul/lumina are drept conținut viața: „Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor” (In. 1, 4). Prin urmare, dintre cei trei termeni invocați aici, unicul cu independență absolută este Viața (cf. In. 11, 25: „Eu sunt învierea şi viaţa; cel ce crede în Mine, chiar dacă va muri, va trăi”). Iisus este Viața tocmai pentru că El este Singurul care posedă plenitudinea existenței pe care o poate împărtăși (cf. In. 5, 26). Fiind prin Sine Însuși Viața deplină, El este în același timp și Adevărul total, putând fi astfel cunoscut și recunoscut ca „realitate deplină a omului și a lui Dumnezeu”. El este totodată și singura Cale, tocmai pentru că „numai prin viața și moartea Sa i se descoperă omului itinerarul care îl conduce spre desă­vâr­șire. A-l urma înseamnă, așadar, a merge pe calea Lui, a primi viața și moartea Lui”. Cu alte cuvinte, s-ar putea înțelege că, urmând apostolatul lui Hristos, avem de parcurs o „prefacere graduală”. „De la început, Viața se descoperă în ucenic ca Adevăr și treptat acesta crescând în el, îl va descoperi întotdeauna. Ceea ce în Iisus se găsește în mod plenar ca o culme, în ucenic se împlinește gradual, prin dedicarea sa înspre imitarea lui Iisus. Darul total și desăvârșit corespunde plenitudinii de Viață și de Adevăr, ca și capăt al drumului, unde plenitudinea omului întâl­nește plenitudinea lui Dumnezeu. Iisus este astfel Calea celor care au dobândit Viața, și cu aceasta Adevărul, acesta conducându-i spre deplina lor desă­vârșire. Calea s-a descoperit în poruncile Sale (cf. In. 13, 34); Adevărul era tina pe care a așternut-o peste ochii orbului (cf. In. 9, 6); Viața este Duhul care li se dăruiește (cf. In. 7, 37-39)” (J. Mateos - J. Barreto, Il Vangelo di Giovanni, Analisi linguistica e commento esegetico, presentatione di Ricardo Perez Marquez, Cittadella Editrice, ­Assisi, 2016, pp. 592-593). 

Hristos - Adevărul

Din punct de vedere apologetic, termenul biblic de adevăr (din ebr. Emet și gr. Aletheia) se exprimă printr-o serie de expresii particularizate în experiența personală a omului cu Dumnezeu. În Vechiul Testament străbate perspectiva legalistă a adevărului, definind fidelitatea față de persoana și poruncile lui Dumnezeu, drept ceva „ce este de încredere” sau „viabil”: „Să ştii dar că Domnul Dumnezeul tău este adevăratul Dumnezeu, Dumnezeu credincios, Care păzeşte legământul Său şi mila Sa, până la al miilea neam, către cei ce-L iubesc şi păzesc poruncile Lui”  (Deut. 7, 9). Prin fidelitatea pe care o arată Legământului, „poporul trebuie să-și dovedească loialitatea după porunca divină și să se arate slujitor al adevărului”. După Noul Testament, Dumnezeu care „se vădeşte în adevărul Său” (cf. Rm. 3, 4) se descoperă desăvârșit prin Fiul Său, „adevăratul Iisus” (Efs. 4, 21), „pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (In. 1, 17). Prin urmare, „Revelația poate fi însumată ca un singur lucru, adevărul mântuirii în Hristos. Puterea prezenței lui Hristos și a Duhului Său celui Sfânt dăruiește credincioșilor posibilitatea «să împlinească adevărul» (In. 3, 21) și să «aparțină adevărului» (In. 18, 37). Adevărul care îi face liberi (In. 8, 32) valorează cu mult mai mult decât așezarea întru cele lumești. Adevărul lui Hristos transformă întreaga lor persoană și viață” (Gerald O’Collins S. J., Rethinking Fundamental Theology, Oxford University Press, Inc., New York, pp. 240-241).