Furt sau răsplată?

Ieşirea israeliţilor din pământul Egiptului este însoţită şi de un detaliu curios: Dumnezeu le dă trecere acestora înaintea egiptenilor, încât împrumută obiecte de preţ, care vor fi luate la exod de tot. A sprijinit oare Iahve un furt premeditat?

Într-adevăr, în trei pasaje diferite această tradiţie este prezentată clar. Prima dată, ea este anunţată în instructajul pe care Moise l-a primit în momentul chemării. "Voi da poporului acestuia trecere înaintea Egiptenilor şi când veţi ieşi, nu veţi ieşi cu mâinile goale, ci fiecare femeie va cere la vecina sa şi de la cea care stă cu ea în casă vase de argint, lucruri de aur şi haine şi veţi împodobi cu ele pe fiii voştri şi pe femeile voastre şi veţi prăda pe Egipteni" (Ieşire 3, 21-22).

Exodul ca un jaf

Actul este descris ca o "jefuire". Verbul naţal la construcţia piel înseamnă "a lua pentru sine", "a prăda", aşa cum rezultă limpede din 2 Paralipomena 20, 25: "Atunci a venit Iosafat şi poporul lui ca să adune prada; şi au găsit la ei multe bogăţii, haine şi lucruri scumpe şi au adunat (wa-yenaţţelu) atâta cât nu puteau să ducă. Trei zile au adunat, atât de multă pradă au aflat".

Interesant apoi că "jefuirea" se face prin intermediul femeilor, care profită de legătura firească pe care o aveau cu vecinele lor. Totuşi, agentul principal este Iahve. El "dă trecere" israeliţilor, influenţează altfel spus desfăşurarea evenimentelor.

Al doilea text al tradiţiei jafului apare înainte de plaga a zecea, moartea întâi-născuţilor ai egiptenilor. Moise este avertizat de Iahve: "Spune dar poporului în taină, ca fiecare bărbat de la vecinul său şi fiecare femeie de la vecina ei să ceară împrumut vase de argint şi vase de aur şi haine. Şi a dat Domnul poporului său trecere înaintea Egiptenilor şi aceştia le-au împrumutat cele cerute" (Ieşire 11, 2-3). Observăm că aici sunt implicaţi şi bărbaţii, nu doar femeile, ca în cap. 3.

În fine, în Ieşire 12, 35-36 este descrisă chiar operaţiunea, petrecută după plaga a zecea, în contextul celebrării Paştilor. "Şi făcând fiii lui Israel cum le poruncise Moise, ei au cerut de la Egipteni vase de argint şi de aur şi haine; iar Domnul a dat poporului său trecere înaintea Egiptenilor, ca să-i dea tot ce a cerut. Astfel au fost prădaţi Egiptenii" (lit. "au prădat pe egipteni" - wa-yenaţţelu).

Tradiţia este cunoscută şi în Psalmi (cf. Psalmul 105, 36: "Şi i-a scos pe ei cu argint şi cu aur"), dar este anunţată şi în legământul cu Avraam: "Dar pe neamul acela, căruia ei vor fi robi, îl voi judeca Eu şi după aceea ei vor ieşi să vină aici, cu avere multă" (Facere 15, 14).

A încurajat Dumnezeu jaful?

Aceste texte au fost foarte discutate în contextul atacurilor din partea păgânilor şi ereticilor. De exemplu, Marcion îl invoca drept dovadă a respingerii Vechiului Testament în întregime, din cauza eticii nepotrivite Noului Testament. Cum ar putea Dumnezeu să încurajeze jaful?

Israeliţilor care se apropiaseră de Muntele Sinai li se prezintă mai întâi Decalogul, ca o chintesenţă a întregii Legi. Una dintre poruncile lui era tocmai "să nu furi" (Ieşire 20, 15). Cum trebuie aceasta înţeleasă? Poţi să furi de la alte neamuri, doar la conaţionali nu?

Motivul jefuirii egiptenilor a fost atribuit Iahvistului (cea mai veche dintre presupusele documente aflate la originea Pentateuhului) (cf. William H.C. Propp, Exodus 1-18, Yale University Press, New Haven / London, 2008 şDoubleday, 1999, AB2ţ, p. 375). Mai nou, el a fost văzută ca o modificare ulterioară a tradiţiei Exodului (cf. Thomas L. Thompson, The Origin Tradition of Ancient Israel, Sheffield Academic Press, 1987, JSOT.SS 55, p. 143).

Interpretări

Interpretarea iudaică a încercat să găsească o explicaţie. Actul în sine n-ar fi jaf, ci răsplata pentru corvoada din Egipt, ca o compensaţie a celor 430 de ani de sclavie a israeliţilor (Jubilee 48, 18; Philo, Viaţa lui Moise, 1, 140-142). Nahum Sarna, în comentariul său, chiar leagă această tradiţie de legea prezentă în Deuteronom de a nu elibera sclavul cu mâna goală: "Iar când îi vei da drumul şrobuluiţ ca să fie slobod şîn anul al şapteleaţ, să nu-i dai drumul cu mâinile goale" (Deuteronom 15, 13) (Nahum M. Sarna, Exodus, The Jewish Publication Society, Philadelphia, 1991, The JPS Torah Commentary, p. 19).

De altfel, şi apologeţii creştini au folosit explicaţia reparaţiei morale ca o compensaţie a sclaviei (cf. Tertulian, Împotriva lui Marcion, 2, 20; 4, 24). Oricât de ingenioasă ar fi această explicaţie, se loveşte de termenul yenaţţelu "au jefuit". Textul însuşi nu vede acţiunea ca o compensaţie, ci ca un jaf.

Un alt tip de argumentare este acela prin care se pleacă de la faptul că verbul şaâal nu înseamnă neapărat "a împrumuta", ci în principal "a cere". Astfel, n-ar fi fost vorba de nici un şiretlic: israeliţii pur şi simplu au cerut egiptenilor vase de aur, de argint şi haine, iar aceştia, fiind presaţi de plăgile urgiei divine, le-au dat cu dragă inimă, doar să scape de ei (John I. Durham, Exodus, Word Books, Dallas, 1987, WBC 3, p. 148; R. Alan Cole, Exodus, InterVarsity Press, London / Downers Grove, 1973, TOTC 2, p. 108). Totuşi, soluţia darului făcut de bunăvoie e facilă. E adevărat că verbul înseamnă "a cere", chiar cu sensul de a nu aştepta să mai dai înapoi (Judecători 8, 24), dar în câteva pasaje se referă clar la "a împrumuta" (Ieşire 22, 14 şîn textul masoretic v. 13ţ; 4 Regi 4, 3; 6, 5). Contextul nu permite de fapt ca problema să fie pusă din acest aspect (cf. Brevard S. Childs, The Book of Exodus, The Westminster Press, Louisville, 31976, OTL, p. 176).

"Fii un jefuitor bun!"

Origen a încercat să aplice alegoria: bogăţiile reprezintă filozofia păgână, pe care israeliţii şi creştinii au recuperat-o spre slava lui Dumnezeu (Epistola către Sf. Grigorie Taumaturgul / Filocalia, 1-3). Ideea este continuată, însă nu ca alegorie, ci ca explicaţie morală, de către Sf. Irineu de Lyon: luate de israeliţii, bogăţiilor egiptene li s-a dat o utilizare mai bună (Împotriva ereziilor, 3, 30, 1-4). Şi Fericitul Augustin consideră că poporul lui Israel "le-a revendicat pe ascuns pentru sine, ca pentru o utilizare mai bună, nu din hotărâre proprie, ci din porunca lui Dumnezeu" (De doctrina christiana. Introducere în exegeza biblică, 2, 144 (60), trad. Marian Ciucă, Humanitas, Bucureşti, 2002, p. 191). În alt loc, Fericitul Augustin atrage atenţia şi asupra faptului că în acel timp neamul omenesc era pe altă treaptă a moralităţii, nefiind nedemn să păcăleşti un duşman (Despre 83 de probleme, 53, 2; cf. Joseph T. Lienhard, Exodus, Leviticus, Numbers, Deuteronomy, InterVarsity Press, Downers Grove, ACCS Old Testament 3, 2001, p. 24).

Într-adevăr, după relatarea biblică din aceste bogăţii luate de la egipteni, israeliţii vor construi Cortul Sfânt şi obiectele de preţ de acolo. Această explicaţie are un real avantaj faţă de celelalte. Nu neagă "jaful", ci arată efectul pozitiv al demersului. Sf. Grigorie de Nazianz aminteşte explicaţia morală a "jafului cuvenit", întâlnit în exegeza iudaică şi la apologeţi, dar merge mai departe. Episodul este pentru el un exemplu de a transforma obiectul lui Mamona în ceva bun prin direcţionarea pozitivă. Şi noi trebuie să nu furăm de dragul furtului, ci să "jefuim", adică să deturnăm averile vieţii acesteia trecătoare, pentru Împărăţia cerurilor. "Împrumută de la egipteni vase de aur şi de argint; după aceea, ia-le cu tine în călătorie, căpătuieşte-te cu cele străine, sau cu alte tale mai curând, căci îţi sunt datorate ca plată pentru muncă şi pentru facerea de cărămizi; foloseşte-te cu înţelepciune de cele luate pe datorie, lipsindu-i pe aceia în chip bun (în original chiar kalos apostereson "jefuieşte-i în chip bun", sau cum se traduce în engleză "fii un jefuitor bun" (cf. Ph. Schaff, H. Wace, Nicene and Post-Nicene Fathers, seria II, vol. 7, T&T Clark, Edinburgh / Wm.B. Eerdmans, Grand Rapids, p. 430). ş…ţ Ieri a aparţinut acelora, pentru că aşa a îngăduit. Astăzi Stăpânul ţi-l oferă şi ţi-l dăruieşte ţie, să-l foloseşti în mod frumos şi mântuitor" (trad. Nicuşor Deciu, în: Sf. Grigorie de Nazianz, Cuvânt la Naşterea Mântuitorului Iisus Hristos. Cuvânt la Sfintele Paşti. Panegiric (cuvânt de laudă) la Sfântul Vasile cel Mare, EIBMO, Bucureşti, 2009, pp. 54-55).