Gândul şi vederea lui Hristos să le avem permanent

Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie (Marcu 8, 34). Aceste cuvinte rostite de Mântuitorul nostru Iisus Hristos ne arată explicit care sunt paşii pe care trebuie să-i urmăm pentru a dobândi viaţa veşnică din Împărăţia cerurilor. Sigur că într-o lume marcată de păcat, într-o lume egoistă, în care la fiecare pas ni se impune prin diverse reclame satisfacerea unor nevoi de cele mai multe ori induse decât reale, aşadar într-o realitate în care este promovată autonomia persoanei în uitare de Dumnezeu, Izvorul fericirii şi al vieţii, expresia „să se lepede de sine” este pentru mulţi oameni greu de digerat, inacceptabilă şi chiar de condamnat. Şi aceasta pentru că nu este înţeleasă aşa cum ne-a fost ea transmisă dintru început.

Lepădarea de sine nu presupune anularea persoanei, ci, aşa cum sublinia Părintele Patriarh Daniel, această expresie se referă la schimbarea modului nostru de a trăi, înseamnă renunţarea la egoism, la patimi şi la o viaţă trăită în uitare totală de Dumnezeu. Numai aşa putem să Îl urmăm pe Domnul: renunţând la egoism şi simţind în sufletul nostru dorul arzător de Hristos de care vorbea psalmistul. În ce chip doreşte cerbul izvorul apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule (Psalmul 41, 1).

Nimic nu îl apropie pe om mai mult de Dumnezeu decât iubirea şi facerea de bine. În acest sens, Sfântul Grigorie Teologul îndeamnă: Fă-te celui nenorocit dumnezeu, mila lui Dumnezeu imitând-o! Vedem, aşadar, că ni se propune într-un mod discret să-L imităm pe Dumnezeu, adică să ne raportăm în orice împrejurare la El, aşa cum un copil se raportează la tatăl său. Deşi copilul este stângaci şi poate neîndemânatic în imitarea modelului său, totuşi, prin încredinţarea totală, prin perseverenţă şi odată cu creşterea va reuşi să se apropie cât mai mult de ceea ce îşi doreşte.

În Biserică, imitarea lui Dumnezeu se realizează în principal ca imitare a lui Hristos. De aceea, atunci când avem de luat o decizie importantă, atunci când ne confruntăm cu o situaţie dificilă, este bine să ne întrebăm sincer: Oare cum ar proceda Hristos în situaţia aceasta? În fond, este vorba despre ceea ce Părinţii Bisericii numesc vederea lui Hristos şi gândul lui Hristos. Adică ni se cere să vedem viaţa şi tot ceea ce ne înconjoară prin ochii lui Hristos, să avem o vedere a lucrurilor care să nu fie afectată de egoism şi de patimi.

Aşadar, pentru a avea vederea lui Hristos, trebuie mai întâi de toate să renunţăm la ceea ce ne robeşte, ştiind că tot ceea ce am primit în dar de la întemeierea Bisericii, în special posibilitatea mântuirii, s-a realizat prin Jertfa sângeroasă a lui Hristos de pe Cruce. Căci Dumnezeu aşa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică (Ioan 3, 16). De asemenea, un rol important îl are rugăciunea curată în viaţa omului credincios. În Capete despre cunoştinţă, Ilie Presbiterul sau Ecdicul spunea că „picăturile de rouă îmbată brazdele pământului; iar suspinele înlăcrimate ce răsar din inimă îmbată simţămintele sufletului în rugăciune (...). Nu este aşa de greu să fie oprit cursul râului ca să nu curgă în jos, cât e de greu celui ce se roagă să înfrâneze când vrea năvala minţii, ca să nu se împrăştie în cele văzute, ci să se adune spre cele de sus şi înrudite, măcar că acest lucru e potrivit cu firea, pe când celălalt e potrivnic firii” (Filocalia, vol. 4, Bucureşti, 2017, p. 360). Pentru ca omul să dobândească pacea minţii în timpul rugăciunii, acelaşi Ilie Presbiterul recomandă împrietenirea cu înfrânarea şi cu dragostea, întrucât înfrânarea risipeşte duşmănia trupului împotriva sufletului, iar dragostea risipeşte duşmănia împotriva aproapelui de dragul lui Dumnezeu.

Când credinciosul este atras de imaginea lui Hristos, când doreşte să se asemene Lui, acest efort al imitării lui Hristos se desfăşoară în spaţiul harului dumnezeiesc. La Sfântul Apostol Pavel, tema imitării lui Hristos este de fapt o prelungire a principiului fundamental al unirii omului cu Hristos. Unirea omului cu Hristos este însă programul vieţii sale, pecetluit prin votul de la Botez, fiindcă cel ce urmează a primi botezul în numele Preasfintei Treimi declară ferm că se leapădă de satana şi că se uneşte cu Hristos, pe care-L mărturiseşte ca fiind Împărat şi Dumnezeu.

Creştinii sunt chemaţi să-L imi­te adică să se unească cu Hristos într-un context care invită la bunătate, iertare, reconciliere şi sfinţenie. Ci fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos (...). Şi umblaţi întru iubire, precum şi Hristos ne-a iubit pe noi şi S-a dat pe Sine pentru noi prinos şi jertfă lui Dumnezeu, întru miros cu bună mireasmă. Iar desfrâu şi orice necurăţie şi lăcomie de avere nici să se pomenească între voi, cum se cuvine sfinţilor (Efeseni 4, 32; 5, 2-3). Aşadar, imitarea lui Hristos nu se referă la o simplă reproducere a unor gesturi, ci concret la conformarea cu atitudinile spirituale pe care Hristos le-a revelat umanităţii.