Şi în cele privitoare la credinţă există sensibile diferenţieri şi nuanţe, dat fiind faptul că Adevărul în care credem şi pe care îl mărturisim nu poate fi găsit pe mai multe căi, nu se adevereşte în mai multe persoane şi nici nu se poate deduce prin diferite concepte sau interpretări filosofice. Adevărul Bisericii şi credinţa ortodoxă reprezintă una şi aceeaşi stare de fapt, confirmând o singură finalitate, personală şi unică, în Persoana Mântuitorului Hristos. Acest lucru se găseşte negreşit conformat în cuvintele Sale testament: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa”.
Credinţa cea dreaptă merge întotdeauna pe „Calea Adevărului”. Corelativ, în lumina simbolului exprimat prin parabolă, Mântuitorul Hristos vorbeşte indirect despre sârgul dobândirii sensului unei credinţe lucrate în adevăr: „Intraţi prin poarta cea strâmtă, că largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire şi mulţi sunt cei care o află. Şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă şi puţini sunt care o află” (Mt. 7, 13-14). În altă parte, El Însuşi Se descoperă ca „uşă” mântuitoare (cf. In. 10, 7-10). „Iată, aşadar că uşa cea strâmtă şi calea cea îngustă, prin care intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu este Iisus Hristos. El este uşa şi El este Calea mântuirii. Fără El nu vom afla niciodată uşa de intrare la Împăratul cerurilor. Fără El ne rătăcim pe calea cea largă, pe care merg toţi cei ce nu-şi dau seama de rătăcirile, patimile şi răutăţile lor, ca orbii sau ca cei legaţi la ochi, spre prăpastie” (pr. Ilarion V. Felea, Pildele Mântuitorului, Fundaţia Justin Pârvu, 2014, pp. 41-42).
Învăţătura Bisericii Ortodoxe subliniază foarte clar rolul credinţei în dobândirea mântuirii. Nu este vorba însă despre o credinţă singularizată, în direcţia înţelesurilor greşite promovate de teologia protestantă sub umbrela conceptului de „sola fidae”, ci de o credinţă lucrătoare în fapta bună şi întărită de harul dumnezeiesc. Acest lucru îl găsim evidenţiat de Sfântul Apostol Iacov, ruda Domnului, care spune: „Aşa şi cu credinţa: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: Tu ai credinţă, iar eu am fapte; arată-mi credinţa ta fără fapte şi eu îţi voi arăta, din faptele mele, credinţa mea. Tu crezi că unul este Dumnezeu? Bine faci; dar şi demonii cred şi se cutremură … Vedeţi dar că din fapte este îndreptat omul, iar nu numai din credinţă” (Iacov, 17-19; 24).
Mântuitoarea sinergie
Lucrarea mântuirii noastre este aşadar o împletire sinergică dintre har, credinţă şi fapte bune. Întemeindu-se pe testamentul Sfintei Scripturi, Părinţii Bisericii au adus necesarele lămuriri cu privire la acccesarea existenţială a acestei realităţi mântuitoare. „Dumnezeu Preamilostivul, prin credinţa ortodoxă şi fapte bune, şi darul Său, lucrează mântuirea sufletelor credincioşilor ortodocşi. Credinţa ortodoxă este aceea pe care o ţine Una Sfântă Sobornicească şi Apostolicească Biserică a Răsăritului, iar fără ea, adică fără credinţa ortodoxă, nicidecum nu poate fi cu putinţă nimănui a se mântui. Credinţa ortodoxă fără fapte bune moartă este, precum şi faptele bune fără credinţa ortodoxă sunt moarte. Iar cel ce vrea să mântuie, trebuie să unească întotdeauna credinţa ortodoxă cu faptele bune şi să aibă fapte bune întru credinţa ortodoxă” (Sfântul Paisie de la Neamţ, Cuvinte şi scrisori duhovniceşti, I, 1998, p. 137).
Există, cu alte cuvinte, o sinergie la care omul se poate face părtaş pentru dobândirea mântuirii: o participare proprie, prin credinţă dreaptă şi fapte bune, şi un răspuns pe care îl primeşte de la Dumnezeu prin primirea harului divin necreat. În această participare, cel ce-L caută pe Dumnezeu, întărit fiind în credinţă şi sârguincios în fapta cea bună, primeşte ca semn încredinţarea că se găseşte pe adevărata cale în lucrarea harului dumnezeiesc. „Numai credinţa din har” - spune Sfântul Grigorie Sinaitul - „lucrătoare prin porunci în Duh, e îndestulătoare pentru mântuire dacă o păzim şi nu o alegem pe cea moartă şi nelucrătoare, în locul celei vii şi lucrătoare în Hristos. Căci credinciosul trebuie să primească chipul şi viaţa cea întru Hristos lucrate de credinţă” (Sfântul Grigorie Sinaitul, în Filocalia, vol. VII, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 100).
Există prin urmare o singură credinţă adevărată, după cum există un singur Dumnezeu, Care nu poate sta decât într-un singur Adevăr. Mai multe adevăruri, presupuse mai multor credinţe, nu fac decât să se excludă şi să se contrazică reciproc. Tradiţia Sfintei noastre Biserici, rânduită corelativ înţelesurilor scripturistice, confirmă reprezentarea concretă a sinergiei dintre harul divin, credinţă şi sfintele fapte bune numai în Persoana Mântuitorului Iisus Hristos. „Faptele bune evanghelice” - spune Sfântul Iustin Popovici - „sunt sfinte puteri Dumnezeu-omeneşti ce izvorăsc din Dumnezeu-Omul Hristos şi au putere Dumnezeu-omenească. De aceea, ele sunt în acelaşi timp puteri de dumnezei-făcătoare, în-dumnezeitoare: pe omul creştin îl schimbă la faţă, îl în-dumnezeu-înomenesc, îl în-dumnezeiesc. Aceasta este deosebirea de temelie dintre faptele bune evanghelice Dumnezeu-omeneşti şi toate faptele bune necreştine, fie ele filosofice, religioase, ştiinţifice, culturale, civilizatoare, politice. În fiecare faptă evanghelică, Dumnezeu-omenească, lucrează neîncetat împreună Dumnezeu şi omul” (Sf. Iustin Popovici, Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, 2002, p. 59).
