Hristos Judecătorul și primejdia „pozitivismului” religios

Oarecum în mod tradi­țional a existat și încă există o anumită reți­nere față de interpretarea cărții Apocalipsa din pricina caracterului ei prorocesc, a simbolurilor, precum și a vedeniilor pe care le cuprinde, dar și din cauza faptului că Sfinții Părinți, în majoritatea lor, au evitat s-o comenteze. Probabil că opinia aceasta s-a consolidat și prin aceea că cel mai mare exeget al Scripturii, Sfântul Ioan Gură de Aur, care a tâlcuit majoritatea cărților ei, a evitat o tâlcuire sistematică a Apocalipsei. Totuși, trebuie menționat faptul că există multe fragmente și chiar volume întregi de la alți Părinți și scriitori importanți ai Bisericii, începând de la Ippolit al Romei (sec. II), Efrem Sirul (sec. IV), Oecumenius, din secolul al V-lea, Andrei, Arhi­episcopul Cezareei, din secolul al VI-lea, și până la Aretha al Cezareei, în secolul al IX-lea, în care este tâlcuită cartea Apocalipsa, în unele dintre ele, precum cele ale ultimilor trei autori menționați, chiar verset cu verset.

Pentru a ne apropia în mod corect de acest text, prin excelență simbolic, vom încerca mai întâi să trasăm câteva linii directoare necesare înțelegerii acestei cărți de la finalul Noului Testament, despre care se cuvine știut că nu are doar o perspectivă eshatologică, ci și una prezentă, totdeauna actuală în viața Bisericii. Înainte de toate, ceea ce particularizează cartea Apocalipsa, imaginea ei dominantă este cea a lui Hristos Judecătorul. Elementul distinctiv și cel mai de seamă al acestei cărți este acela că Iisus Hristos este înfățișat în Apocalipsa în toată strălucirea lui dumnezeiască; El nu mai apare ca om smerit, așa cum Îl vedem prezentat în evanghelii, pentru că acum Hristos vine să judece lumea. În acest sens, încă din primul capitol, El este înfățișat venind pe norii cerului (1, 7), încât Ioan Evanghelistul, atunci când Îl vede, mărturisește că a căzut la pământ ca mort: „Şi în mijlocul sfeșnicelor am văzut pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veșmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur… Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort” (Apocalipsa 1, 13 și 17). Așadar, este o cu totul altă imagine decât aceea a Învățătorului blând din timpul Primei Veniri, cu toate acestea, El fiind Același. Putem afirma că aici avem de-a face cu o prezență înfricoșătoare a lui Hristos, care nu trebuie să ne mire deloc, întrucât aceasta se află în legătură cu momentul eshatologic al Judecății de pe urmă, care este numită Universală, dar și Înfrico­șătoare. Și, potrivit învățăturii de credință a Bisericii, această Judecată nu înfricoșează prin anumite lucruri îngrozitoare sau monstruoase, ci prin măreția ei, dar mai ales prin hotărârile Judecătorului. Și aceasta, pentru că hotărârile luate de Judecător vor fi definitive și veșnice, prin urmare, perspectiva intrării în veșnicie sub povara unei osânde este cea care înfricoșează în chip negrăit, așa cum nu poate ceva omenesc să înfricoșeze în această viață.

Taina eshatologică

Dar mai există încă un element legat de persoana Mântuitorului care provoacă frică și cutremur în aceste imagini eshatologice zugrăvite în Apocalipsă. Anume, descoperirea cu precădere în acest text a însușirilor firii dumnezeiești a lui Hristos. Spre exemplu, Sfântul Ioan Evanghelistul scrie: „Iar ochii Lui sunt ca para focului şi pe capul Lui sunt cununi multe şi are nume scris pe care nimeni nu-l înțelege decât numai El... Iar din gura Lui ieșea sabie ascuțită, ca să lovească neamurile cu ea” (Apocalipsa 19, 12 și 15). Aici, precum și în celelalte locuri din Apocalipsă unde este zugrăvită persoana lui Iisus Hristos, sfântul autor recurge totdeauna la descrieri simbolice, întrucât la a Doua Venire prevalează firea dumnezeiască a Mântuitorului, ale cărei calități nu pot fi descrise, nici înțe­lese, ci doar numite. Iar această parusie dumnezeiască este deopotrivă tainică și înfricoșătoare prin ea însăși. Probabil că aceste aspecte le-a avut în vedere și Rudolf Otto, atunci când a spus că una dintre calitățile manifestării lui Dumnezeu în Istorie este și mysterium tremendum. Este vorba despre o frică în fața Persoanei dumneze­iești- ome­nești a lui Hristos, a Cărei taină are puterea nu doar de a-l uimi pe om, ci și de a-l copleși, de a-l în­fri­coșa. Aceasta este, de altfel, acea frică ce a fost socotită drept început al înțelepciunii (Pilde 1, 7). 

Pedepse și răsplăți finale

Așa cum am amintit mai sus, hotărârile ce vor fi date la Judecata Universală au și ele darul de a înfricoșa, din pricina caracterului lor definitiv. Desigur, în principal perspectiva osândei veșnice este aceea care înfricoșează; în fapt, acesta este singurul lucru - anume chinul veșnic - de care omul se cuvine să se înfricoșeze în adevăratul sens al cuvântului. Iar cartea Apocalipsa subliniază fără echivoc existența atât a fericirii veșnice, cât și a iadului veșnic, chiar dacă unii au negat de-a lungul Istoriei, fie veșnicia iadului, fie chiar și existența acestuia. Cu toate acestea, veșnicia chinurilor se reflectă în frică de moarte, care este un fenomen pan-uman și care nu s-ar justifica dacă iadul ar fi doar o ima­gine fără conținut. Și, urmând Sfântului Ioan, e foarte important de precizat și aceea că iadul nu este identic cu moartea, ci se distinge drept moartea a doua: „Iar partea celor fricoși şi necredincioși şi spurcați şi ucigași şi desfrânați şi fermecători şi închinători de idoli şi a tuturor celor mincinoși este în iezerul care arde, cu foc şi cu pucioasă, care este moartea a doua” (Apocalipsa 21, 8). De asemenea, în ultimul capitol al cărții, 22, este descrisă în chip simbolic petrecerea sfinților și drepților cu Hristos în Împărăția lui Dumnezeu, unde, foarte important, se anunță încă de la finalul capitolului 21: „Nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi cu minciuna, ci numai cei scriși în Cartea vieții Mielului” (Apocalipsa 21, 27).

Această viziune apocaliptică în care răsplățile și pedepsele eshatologice sunt extrem de bine conturate și justificate, am putea spune că vine, într-un anume fel, să corecteze o tendință seculară, care vede mesajul creștin redus exclusiv la valorile sale morale, utile în existența pământească a omului. Încercarea de a vorbi exclusiv „pozitiv” despre învățătura lui Hristos, eludând caracterul formator și pedagogic al perspectivei chinului veșnic, pe lângă faptul că elimină o parte a Revelației, nu poate fi decât o scădere a discursului creș­tin contemporan.