Identitatea creştină într-o Europă pluri-religioasă

Europa zilelor noastre este lezată din punct de vedere spiritual din cauza secularizării, care se exprimă prin indiferentism religios sau neapartenenţă religioasă. Însă, pentru a înţelege care sunt valorile ce stau la baza Europei, consider că este necesar să punem mai mult accent pe frământările, preocupările şi ideile de secole ale înaintaşilor noştri creştini. Propun, aşadar, analiza şi de ce nu (re)însuşirea unei identităţi din ce în ce mai controversate, dar care a fost redescoperită şi întrebuinţată de părinţii fondatori ai Uniunii Europene, şi anume identitatea creştină a Europei ca dimensiune spirituală creştină comună tuturor naţiunilor europene.

Foarte important în acest demers este observarea identitară a trecutului în vederea înţelegerii cât mai reale a prezentului, pentru a putea „prezice”, măcar în parte, chestiuni legate de viitorul creştin al Europei. Discuţii privitoare la identitatea culturală a Europei (în care Creştinismul joacă un rol esenţial) au fost purtate în special după încheierea Tratatului de la Maastricht, ca rezultat al schiţării imaginii unei noi Europe ce concura cu SUA în domeniul economic şi politic. Astăzi, suntem provocaţi mai mult ca oricând să ne raportăm fie la trecut, fie la alţii (vecini) pentru a ne putea reconfigura. Europa a suferit de-a lungul secolelor mai multe rupturi, prima fiind cea dată de protestantism (Reformă), apoi de Revoluţia Franceză, de Modernitate, de secularizare ş.a.

Unitatea europeană este dată astăzi de principiile politice şi economice, dar, pentru a putea vorbi de succes, această unitate trebuie să aibă ca temelie valorile spirituale creştine. Deoarece înseşi comunităţile creştine, în special cele din Europa de Vest, se confruntă cu o criză identitară, pentru a putea articula cine sunt ele ar trebui - spune Robert Hunt - să realizeze că nu este nevoie de o nouă identificare a situaţiei lor, ci mai degrabă de un nou mod de a înţelege identitatea, atât cea personală, cât şi corporativă-comunitară. Hunt vorbeşte despre conceptul unei identităţi narative ce se află în conflict cu modurile tradiţionale de înţelegere a identităţii, care se concentrează în special pe ritualuri, structuri ierarhice şi centralitatea credinţei.

În lucrarea „The Self after Post-Modernity” (Sinele după Postmodernitate), Calvin Schrag precizează că identitatea poate fi înţeleasă mult mai bine în Postmodernitate, ca fiind mărturia persoanei ce include în naraţiunea ei experienţele ce ţin de prezent împreună cu trecutul şi aşteptările sale de viitor. Identitatea, spune Schrag, „reprezintă de fapt povestea vieţii pe care omul alege să şi-o spună lui şi s-o prezinte altora. Individualitatea omului se regăseşte în ceea ce el povesteşte” (Calvin O. Schrag, The Self after Post-modernity, New Haven, CT: Yale University Press, 1997). Însă o identitate narativă nu presupune doar a spune o poveste, precizează Schrag, nu este doar o relatare exterioară, detaşată de persoană, a ceea ce am făcut şi am gândit. Identitatea narativă este modelată, totodată, de experienţa şi comportamentul nostru în lume. „Naraţiunea trebuie să fie încorporată la fel ca sinele uman”. În acest sens, Robert Hunt arată că o parte din criza identitară a comunităţilor creştine (el se referă la comunităţi creştine şi nu la Biserici) este dată de dezacordurile sau antagonismul dintre relatarea lor despre sine şi modul în care ajung să se comporte în societate, adică de diferenţa dintre ceea ce pretind că sunt şi modul în care întruchipează această naraţiune de fapt.

Aşadar, identitatea narativă, care presupune deodată relatarea despre cine sunt şi echilibrul dintre ceea ce povestesc despre mine şi ceea ce fac în istorie, adică acea întrupare a naraţiunii aidoma sinelui uman (Schrag), trebuie să ţină cont şi de un alt aspect esenţial, şi anume, de modul în care cei din afara comunităţii modelează naraţiunea. Hunt arată că omul având trup şi suflet este angajat în povestea mai mare a culturii şi umanităţii, motiv pentru care naraţiunea noastră trebuie să înţeleagă această implicare şi să o conducă spre un viitor comun. În acest sens, el aduce exemplul predicării Apostolilor în rândul grecilor. Prin răspunsul lor la ceea ce era considerat a fi o sectă evreiască, grecii au dat o formă certă naraţiunii relatate de comunitatea creştină, de Sfântul Apostol Pavel în special. În capitolul 17 din cartea Faptele Apostolilor ni se spune că Pavel, ajungând în Tesalonic, în trei sâmbete le-a vorbit iudeilor despre adevăratul Hristos. „Şi după obicei, Pavel a intrat la ei, şi în trei sâmbete le-a grăit din Scripturi, deschizându-le şi arătându-le că Hristos trebuia să pătimească şi să învieze din morţi, şi că Acesta, pe care ţi-L vestesc eu, este Hristosul, Iisus. Şi unii dintre ei au crezut şi au trecut de partea lui Pavel şi a lui Sila, şi mare mulţime de elini închinători la Dumnezeu, şi dintre femeile de frunte nu puţine” (Fapte 17, 2-4). Acelaşi lucru s-a petrecut şi la Atena, în Areopag: „iar unii bărbaţi, alipindu-se de el, au crezut, între care şi Dionisie Areopagitul şi o femeie cu numele Damaris şi alţii împreună cu ei” (Fapte 17, 34). De aici deducem faptul că într-o oarecare măsură cei din jurul nostru ne acordă/legitimează identitatea atunci când recunosc integritatea şi continuitatea sinelui nostru narativ şi reflectă această recunoaştere înapoi sub forma unui nume. Un exemplu edificator în acest sens este numele de „creştin” pe care l-au primit ucenicii lui Hristos în Antiohia: „şi în Antiohia, întâia oară, ucenicii s-au numit creştini” (Fapte 11, 26).

Este adevărat că astăzi vorbim tot mai des de o Europă pluralistă, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să negăm rădăcinile creştine ale Europei de dragul corectitudinii politice sau al laicismului post-modern. Scriitorul şi poetul francez Paul Valéry spunea la scurt timp după Primul Război Mondial că îi numeşte europeni pe cei care de-a lungul istoriei lor s-au lăsat să fie modelaţi de trei influenţe majore: cele simbolizate de Roma, Ierusalim şi Atena.