Ierusalimul fiecăruia

Călătoria Postului Învierii, a celorlalte posturi de peste an, ca și a fiecărei zile petrecute în ambianța credinței noastre creștin-ortodoxe, actualizează/reactualizează, înnoind, gândul la Ierusalim - cetatea păcii sufletului celor care Îl iubesc pe Domnul și doresc cu ardoare să-L întâlnească pe Stăpânul vieții, pe Mântuitorul lumii - Iisus Hristos.

Meditam la aceste adevăruri, după ce, zilele trecute, mi-a apărut în minte chipul luminos al unui vecin din satul natal, nea Dumitru. Îl vedeam, duminicile și în celelalte zile de sărbătoare, grăbind pe drum. Se întâmpla ca și alți vecini să-l observe - și unul să-l întrebe: „Încotro, mă Dumitre, pe așa grabă?” Iar nea Dumitru se oprea o clipă și răspundea clar: „La Ierusalim!”

Nu i-a fost greu lumii satului să se învețe cu acest răspuns. Pentru că nea Dumitru se ducea, de fapt, la biserică, la slujbă, să asculte Sfânta Liturghie. Pentru el, biserica era Ierusalimul; așa cum devenise și pentru ceilalți consăteni. Râvna lui nea Dumitru pentru Bunul Dumnezeu, pentru Casa Domnului impresiona și impulsiona. Urmându-i exemplul, aproape toți sătenii mergeau/merg la biserică. Nu lipseau decât cei foarte bătrîni, bolnavi, care nu se puteau deplasa. Iar atunci, mergea biserica la ei, prin grija preotului, care nu-i uita niciodată.

Toți se obișnuiseră cu expresia merg la Ierusalim, înțelegându-se, desigur, prin aceasta că mergeau la biserică. Adică acolo unde Domnul îi aștepta, iar ei nu voiau să întârzie. Aveau credință și trăiau viața cu simplitate și recunoștință.

Da, lărgind aria, Ierusalimul ne așteaptă pe toți; Mântuitorul Însuși l-a gătit pentru noi: Biserica, prin tot ceea ce se petrece în ea: în Sfânta Liturghie, prin cuvintele Mântuitorului, prin rostirea Evangheliei de către preot. Biserica-Ierusalim sau Ierusalimul-Biserică devine astfel un univers, un punct al cerului prin care Mântuitorul revarsă neîntrerupt în lume dragostea lui Dumne­zeu-Tatăl. Aici, în lăcașul sfânt, Îl întâlnim pe Pruncul Iisus, în Betleem, creștem cu El și-L înso­țim, apoi, împreună cu mulțimile, către Ierusalimul Patimilor și Învierii.

...Aceste stări le trăiam și eu când eram copil și când credeam că Ierusalimul nu poate fi altundeva decât în biserica din satul nostru; și, bineînțeles, în bisericile din celelalte sate. Mai târziu, au apărut întrebările și odată cu ele răspunsurile.

Întrebări și răspunsuri care ne conduc, treptat, pașii pe urmele Domnului de la Ierusalimul pământesc la cel ceresc.

Dorința multor creștini de a ajunge la Ierusalimul pământesc, la Locurile Sfinte, este astăzi posibilă. Cu mai multe zeci de ani în urmă, o asemenea călătorie era aproape imposibilă. Totuși, avea să ajungă acolo soția domnului învățător, datorită unei rude stabilite în Israel. Întoarcerea ei la Cătiașu a fost pentru toți așteptată cu nerăbdare. Povestindu-ne cum a fost, am trăit confirmarea bucuriilor din biserica noastră. Mai târziu, având și eu șansa să merg în pelerinaj, când am ajuns în Țara Sfântă m-am simțit ca acasă; parcă mai fusesem aici, nu o dată, ci de mai multe ori. Domnul, Care mă inițiase în toate aceste taine, în biserica din satul natal, era cu mine, la tot pasul, înso­țindu-mă ca pe cei doi ucenici care mergeau la Emaus, nefiind străin în Ierusalim.

...Se povestește că era, odată, o doamnă în vârstă, care petrecea multe ore din zi în rugăciune. Într-una din zile a auzit glasul lui Dumnezeu, care i-a spus: „Astăzi voi veni să te vizitez”. Îndată, femeia a început să facă ordine, curățenie, să gătească mâncare aleasă. Apoi, a îmbrăcat hainele cele mai frumoase și aștepta să vină Dumnezeu. La puțin timp, a bătut la ușă cineva. Crezând că este Dumnezeu, doamna a alergat să-i deschidă. Dar nu era decât vecina, care îi cerea cu împrumut puțină sare. Doamna i-a trântit ușa în nas. Ceva mai târziu, nouă bătaie în ușă. Doamna s-a repezit din nou să deschidă, dar de data aceasta era un copil care vindea nasturi și săpunuri. Doamna s-a răstit la el: Du-te, n-am timp de tine. Acum Îl aștept pe Bunul Dumnezeu! N-a trecut mult timp și o nouă bătaie în ușă. De această dată, un bătrân zdrențăros și murdar cerea o bucată de pâine. Și-o mai ruga pe doamnă să-l lase să se odihnească puțin pe scările casei sale, fiind foarte obosit. „A, nu, nu! i-a răspuns doamna. N-am timp să te ajut. Îl aștept pe Bunul Dumnezeu, pleacă de pe scările mele!” S-a făcut seară, târziu, și Dumnezeu nu a mai apărut. Deziluzionată, doamna a mers să se culce. A adormit și a visat. I-a apărut în vis Bunul Dumnezeu, Care i-a spus: „Astăzi, de trei ori am venit să te vizitez și de trei ori nu M-ai recunoscut și M-ai alungat!”

Iată, așadar, și întâlniri cu Domnul la care unii dintre noi nu știu să răspundă. Se ridică întrebarea: Ce s-a întâmplat cu acești oameni? N-au fost la biserică? N-au înțeles cum se cuvine sfânta slujbă? Nu s-au pătruns de Sfintele Taine ale Liturghiei, în care Dumnezeu vine în mijlocul nostru, chemându-ne la Sine?

Sunt întrebări la care se cuvine să medităm, întrebări al căror răspuns trebuie să ne preocupe pe fiecare. Domnul e mereu pe cale către noi, nu Se lasă niciodată așteptat, vine mereu la timp când este chemat. Mereu pregătiți de întâlnirea cu Dumnezeu, să lăsăm deoparte toate grijile lumești, concentrân­du-ne la „călătoria noastră ce are loc pe măsură ce timpul merge implacabil înainte, în sus și, sperăm, spre acele porți care, mai devreme sau mai târziu, se vor deschide ­încet, cu scârțâit primitor, și acolo vom fi întâm­pi­nați” (Iuliana Schmann, Bucuria de a sluji, ed. Teofilia, 2013, p. 75) de Domnul, Care va găsi lăcaș bun în inima, mintea și sufletul nostru.