Într-o ierarhizare onestă a adevăratelor valori perene prin care omul este ridicat deasupra tuturor celorlalte ființe din această lume văzută am putea vorbi negreșit de credință. Departe de a fi irațională, credința în Dumnezeu merge dincolo de idee, aducând rezolvări în situații aproape imposibile și rațional inexplicabile.
Dialogul dintre Mântuitorul Hristos și femeia cananeeancă, surprins atât de bine de Sfântul Apostol și Evanghelist Matei (15, 21-28), evidențiază de o manieră lămuritoare și limpede importanța credinței în actul vindecării trupești și sufletești. În cazul de față, credința străbate dincolo de barierele sociale, arătându-ne adevărata față a milostivirii și dragostei lui Dumnezeu pentru oameni. „Când auzi de cananeeancă” - spune Sfântul Ioan Gură de Aur - „gândește-te la popoarele acelea pline de fărădelegi, care au răsturnat din temelii legile firii. Aducându-ți aminte de ele, gândește-te și la puterea venirii lui Hristos. Cananeenii au fost scoși din mijlocul iudeilor ca să nu-i strice pe iudei; dar ei s-au arătat mai înțelepți decât iudeii, că au ieșit din hotarele lor și s-au apropiat de Hristos, pe când iudeii L-au alungat, deși venise la ei” (Omilii la Matei, Omilia LII, PSB 23, p. 600). Cu alte cuvinte, înainte de a rodi în vindecare, credința înseamnă „a ieși în întâmpinare”. Nu poți să te numești credincios, dacă nu ieși în întâmpinarea lui Dumnezeu. Nu te poți împlini duhovnicește, dacă nu ești în stare să dai la o parte judecata rece a rațiunii și să-ți rânduiești sufletul după logica ziditoare a credinței.
Verdictul rațiunii pastorale a Mântuitorului este rezumat în câteva cuvinte: „Nu sunt trimis decât pentru oile cele pierdute ale casei lui Israel” (v. 24), subliniind așadar o apartenență „de facto” a actului răscumpărător. În fața sentinței sociale, credința femeii nu dezarmează, ci merge mai departe, ancorându-se în ceea ce este dincolo de regulă și nu se poate exprima decât în rugăciune. „Ar fi fost de ajuns să ducă la deznădejde pe cananeeancă numai tăcerea Domnului, cu atât mai mult un astfel de răspuns! A adus-o la o deznădejde nespus de mare și faptul că odată cu ea sunt refuzați și mijlocitorii ei, dar și aceea că a auzit că nu i se poate împlini cererea. Totuși, femeia n-a deznădăjduit; și, când a văzut că mijlocitorii ei n-au nici o putere, s-a folosit de o nerușinare vrednică de laudă. Mai înainte nici nu îndrăznea să vină în fața lui Iisus, că ucenicii spuseseră despre ea: Strigă în urma noastră! Și tocmai când ar fi trebuit să plece, deznădăjduită, atunci femeia vine mai aproape și I se închină, zicând: Doamne, ajută-mă!” (ibidem, p. 601).
Dialogul Mântuitorului Hristos cu femeia cananeeancă aduce în prim-plan credința deșartă a iudeilor, care se socoteau a fi singurii beneficiari legitimi ai darurilor cerești. Numai pentru ei trebuia să vină Mesia și doar pe ei trebuia să-i ocrotească și să-i învețe, ca pe cei care au primit binecuvântările lui Avraam, Isaac sau Iacob. De data aceasta, Domnul ne arată că toți oamenii sunt din seminția lui Avraam și că nu există nimeni pe această lume care să nu fie primit cu dragoste de către Dumnezeu, dacă crede și este smerit. Atunci când spune „n-am venit decât pentru oile pierdute ale Casei lui Israel” (Matei 15, 24), vrea să arate în fapt întreaga lume, vizează întregul cosmos și întreaga umanitate din toate timpurile, până la sfârșitul veacurilor. Se arată astfel că omul este „chemat de la creație să poarte în sine universul și să-l
asume în rațiunea și dragostea sa. Acest lucru s-a petrecut desăvârșit abia în actul Învierii când, în Mântuitorul Hristos, în care lumea s-a zidit a doua oară, omul devine pe deplin microcosmos și microteos - Dumnezeu în miniatură și sinteză a universului recapitulat în Hristos”, cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa.
Cuvintele „nu e bine să iei pâinea copiilor și să o dai câinilor” (Matei 15, 26) se adresează de data aceasta Sfinților Apostoli, care erau convinși că popoarele care nu aveau Legea lui Israel erau popoare păgâne, sălbatice, iar oamenii ce formau aceste popoare nu erau decât niște „câini”. În dragostea Sa nețărmurită pentru oameni, Domnul nu putea nicidecum să conceapă acest lucru. Dimpotrivă, El arată prin aceste cuvinte că nu există popor în lume care să fie mai puțin preferat de Dumnezeu decât altul și că toți oamenii sunt egali înaintea lui Dumnezeu. Acest mesaj se va regăsi în lucrarea Sfinților Apostoli de
evanghelizare, atunci când Mântuitorul îi mandatează cu puterea de a propovădui și a boteza „toate neamurile în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).
Răspunsul arată, în primul rând, că nu renunță la dorința de a-și vedea fiica vindecată și, totodată, smerenia pe care o exprimă în completarea acestei dorințe: „Da, Doamne, dar și câinii mănâncă din fărâmiturile ce cad de la masa stăpânilor lor” (v. 27). Îndrăzneala ei este bună. Nu pretinde să mănânce toată pâinea și nici nu vrea ca Dumnezeu să o privească cu mare milostivire, știind că neamul ei era închinător la idoli. Cere totuși un minim necesar pentru viață: vindecarea. Dincolo de privilegiu, ea vede posibilă minunea și pentru acest lucru Mântuitorul o fericește: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești” (v. 28). Dintr-odată, femeia este ridicată prin crucea suferinței sale, întru învierea credinței, spre Împărăția binecuvântărilor dumnezeiești.
Rugăciunea cu „bună îndrăzneală“
Din cuvintele femeii cananeence învățăm așadar cum trebuie să cerem de la Dumnezeu pentru a dobândi mântuirea noastră. Cel mai potrivit este să strigăm: „Doamne, ajută-mă!”, nu pentru că Dumnezeu nu ne-ar auzi, ci pentru că în strigătul cel mare cuprindem deodată necazul și dorința noastră. De aceea și Psalmistul spune: „Dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, Doamne, auzi rugăciunea mea! Fie urechile Tale cu luare-aminte la glasul rugăciunii mele” (Psalmul 129, 1-2). Într-una din rugăciunile de la Taina Sfântului Maslu, alături de Evanghelia „Femeii Cananeence”, se amintește de exemplul ei într-o frumoasă și adâncă rugăciune: „Cu inima înfrântă și îndurerată strig Ţie, ca și femeia cananeeancă: Iisuse, miluiește-mă, că nu am fiică, ci trup, care cumplit este stăpânit de diavolul, și cu patimi și urgie este aprins. Și dă-mi tămăduire mie, celui ce mult am greșit Ţie”.
Învățăm din această Sfântă Evanghelie cum trebuie să ne rugăm și cu ce fel de smerenie trebuie să ne împodobim când venim înaintea lui Dumnezeu. Dreptul la iubirea Lui părintească și la vindecare vine printr-o smerenie asumată, care trece dincolo de rang sau de poziția socială, fiind ancorată numai în iubirea Preasfintei Treimi. Vindecarea cerută de femeie avea ca fundament sănătatea sufletească. De aceea și noi, când îndrăznim să cerem tămăduire și izbăvire de boli și neputințe, trebuie mai întâi să ne vindecăm sufletește. În Taina Sfântului Maslu, femeia cananeeancă devine exemplu de urmat pentru credincioși. De aceea, Mântuitorul Hristos o fericește, o mângâie și o întărește: „O, femeie, mare este credința ta; fie ție după cum voiești”.
