Implicaţiile adaosului Filioque în eclesiologie

Dogma Bisericii nu este o raţionalizare abstractă, un exerciţiu gratuit al gândirii omeneşti, ci un adevăr întrupat, deviaţiile doctrinare soldându-se cu consecinţe acute în viaţa practică a Bisericii. Maniera cum Biserica percepe triadologia se oglindeşte în eclesiologie.

Filioque, după mărturia lui Kallistos Ware, "nu numai că distruge echilibrul între cele Trei Persoane ale Sfintei Treimi, ci duce de asemenea la o greşită înţelegere a lucrării Duhului în lume şi încurajează o doctrină falsă despre Biserică".

Status quaestionis

După secole de schismă, de anateme reciproce şi respingeri, secolul XX a devenit prin excelenţă secolul re-întâlnirii, al eforturilor comune de apropiere a diferitelor confesiuni creştine, de interogare reciprocă pe fondul mişcării ecumenice în vederea unei posibile reconcilieri. În acest context, "doctrina Bisericii a devenit, aşa cum nu mai fusese niciodată, purtătoarea întregului mesaj creştin în secolul XX şi recapitularea întregii tradiţii doctrinare din secolele următoare". Începea actul de autointerogare a bisericilor asupra lor însele, asupra structurilor, naturii şi misiunii acestora. Era nevoie ca, printr-o abordare sinceră, fără orgolii sau triumfalism, să se găsească drumul către unitate. În exerciţiul de valorificare a eclesiologiei era firesc să se re-analizeze şi să re-interpreteze principalul motiv care în conştiinţa Bisericii a rămas ca factor decisiv de separaţie: Filioque. Favorizată de factori politici, sociali şi de altă natură, Schisma de la 1054 a avut însă, ca prim motor de declanşare, diferenţe doctrinare considerate ireconciliabile. Deşi există între confesiunile creştine şi alte "formule de discordie" - după cum menţionează J.Pelikan, Filioque, în ciuda îndemnului neotestamentar de a menţine unitatea Duhului, constituie formula care a declanşat cele mai mari controverse în creştinism. Trebuia clarificat şi cercetat în ce măsură Filioque, punct nevralgic pentru creştinism, comportă consecinţe practice în viaţa şi spiritualitatea Bisericii sau dacă nu cumva adaosul filioquist ţine mai mult de abstractizările permise ale teologilor, irelevante pentru viaţa creştină. Există o relaţie între triadologie şi eclesiologie, între Filioque şi învăţătura despre Biserică? Este Filioque un simplu moft încurajat de contextul istoric şi de rivalităţi inutile, sau reprezintă o denaturare a triadologiei în aşa măsură încât consecinţele lui au polarizat creştinismul?

Poziţionări ortodoxe referitoare la Filioque

Părerile teologilor ortodocşi din secolul trecut referitoare la implicaţiile lui Filioque în viaţa Bisericii au variat. Părintele Boris Bobrinskoy, într-un studiu apărut în anul 1981, împărţea poziţiile teologilor ortodocşi referitoare la Filioque în trei mari categorii: o primă categorie, având ca exponenţi pe Z. Rossis, Christos Androutsos, P. Trembellas, mitropolitul Macarie, deşi respinge categoric adaosul filioquist, nu insistă asupra unei sinteze între pnevmatologie şi eclesiologie; o a doua categorie (Bolotov şi Boulgakoff) acordă o valoare nesemnificativă problemei şi neagă orice implicaţie a lui Filioque la nivelul eclesial; ultima categorie (Vladimir Lossky, John Meyendorff, Paul Evdokimov, Nikos Nissiotis, Dumitru Stăniloae şi Olivier Clément, precum şi teologul sârb Iustin Popovici) este a celor pentru care Filioque reprezintă un element distructiv în relaţia celor două Biserici şi pentru care eclesiologiile diferite ale celor două mari confesiuni creştine provin dintr-o înţelegere distinctă a dogmei Sfintei Treimi.

Triadologie şi eclesiologie

Maniera cum o Biserică percepe Treimea se lărgeşte în eclesiologie. Între cele două componente, cea triadologică şi cea eclesiologică, există o legătură strânsă. Eclesiologia nu poate fi percepută în afara triadologiei. Yves Congar, teolog romano-catolic apropiat de gândirea răsăriteană, vorbind de relaţia triadologie-eclesiologie, spune: "Dacă, deci, în rugăciunea sa apostolică, Iisus cere pentru Biserică o unitate asemănătoare celei care există între Tatăl şi El (In. 17, 11 şi 22-23), pare legitim să se aplice Bisericilor şi Bisericii o schemă a perihorezei. Triunitatea lui Dumnezeu va fi modelul suprem al Bisericii. Aceasta nu există decât în Persoane: la fel Biserica Una şi sobornicească nu există decât în Bisericile locale şi începând cu ele (in quibus et ex quibus). Nu există o supra-Biserică separată de Bisericile locale". Tot astfel scria şi Al. Schmemann: "Aşa cum Cele Trei Ipostasuri ale Sfintei Treimi nu divid natura divină, fiecare dintre Ele posedându-o întreagă, tot aşa fiinţa Bisericii - Trupul lui Hristos nu este divizată prin multitudinea de biserici. Aşa cum Persoanele dumnezeieşti se numără - conform expresiei Sfântului Vasile cel Mare - tot astfel se numără şi bisericile şi există printre ele o ierarhie." Prin urmare, înţelegerea corectă şi autentică a dogmei trinitare condiţionează eclesiologia. Orice denaturare la nivel trinitar devine evidentă în planul eclesiologiei. Înţelegerea defectuoasă a comuniunii trinitare afectează comuniunea eclesială, structurile şi organizarea Bisericii. Neglijarea uneia dintre persoanele Sfintei Treimi nu rămâne fără urmări la nivel practic. Chiar prioritatea pe care teologia romano-catolică o dă naturii în faţa persoanei, în cadrul triadologic, nu este fără însemnătate şi fără repercusiuni. Echilibrul natură-persoană, local-universal în teologia ortodoxă evită denaturări în eclesiologie. Tot astfel, denaturarea dogmei pnevmatologice privează eclesiologia.

Consecinţele Filioque în viaţa Bisericii

Comentând critica lui Vladimir Lossky referitoare la Filioque şi la implicaţiile acestuia pentru viaţa Bisericii, teologul André de Halleux afirma: "În dogma şi spiritualitatea occidentală în general aspectul esenţialist al lui Filioque este cel care a imprimat urma cea mai profundă. Triadologia latină privilegiind natura divină în raport cu persoanele, concepţia catolică despre fericire avea să fie definită, după cum era şi normal, ca o vedere a esenţei dumnezeieşti, cea care a condus fie la mistica germană a Abgrund-ului, fie la theism închis, el însuşi preludiul ateismului modern. În acelaşi timp, uitarea personalismului autentic trinitar concentra, în mod compensatoriu, spiritualitatea occidentală asupra Persoanei lui Hristos-omul, asupra valorilor afective şi subiective atât de dragi spiritului protestant". Apoi continuă: "În acelaşi timp, repercusiunile cele mai evidente ale filioquismului ar fi la nivel eclesiologic. Redus la funcţia de liant între celelalte două Persoane şi subordonat unilateral Fiului în Însăşi existenţa Sa, în defavoarea autenticei perihoreze, Duhul pierde plenitudinea personală a activităţii Sale iconomice împreună cu independenţa Sa ipostatică. De acum înainte, Acesta va fi cunoscut ca un simplu instrument în slujba iconomiei Cuvântului, atât pe planul eclesial, cât şi pe cel al persoanei. Aici, scopul vieţii creştine devine imitarea lui Hristos, şi nu îndumnezeirea prin Duhul Sfânt. Poporul lui Dumnezeu se găseşte supus trupului lui Hristos, harisma supusă instituţiei, libertatea interioară autorităţii impuse, profetismul juridismului, mistica scolasticii, laicatul clerului, sacerdoţiul universal ierarhiei şi, în sfârşit, colegiul episcopal primatului papal." Alexandre Schmemann, analizând primatul papal din punct de vedere ortodox, consideră că pretenţia scaunului de la Roma este justificată şi decurge logic din esenţialismul prioritar al cugetării lor teologice care ridică Biserica universală deasupra bisericilor locale, ca o suprastructură ce necesită personificarea în papalitate. Pentru teologia ortodoxă orice biserică locală are în sine toate ingredientele Bisericii universale. Biserica locală nu este o parte sau un fragment din Biserica locală, ci ea este universală cu condiţia de a fi în comuniune cu celelalte biserici locale. "Plinătatea eclesială a fiecărei Biserici catolice dintr-un loc nu este fără legătură sau independentă de unitatea ei cu restul Bisericilor catolice. Orice Biserică separată încetează de a fi Biserică catolică." Aşa cum fiecare Persoană a Sfintei Treimi este Dumnezeu, şi nu o parte din Dumnezeu, fiind în comuniune cu Celelalte Două, tot astfel şi o biserică locală este Biserică universală. Această viziune ortodoxă decurge din relaţia echilibrată dintre natură şi persoană, fără a da prioritate vreuneia dintre ele. Nu există nici persoană fără comuniune, nici comuniune fără persoană. Dacă dogma trimică este denaturată prin esenţialismul filioquist şi esenţa devine o suprastructură, consecinţa ei firească este că şi la nivelul eclesiologiei se va cugeta o supra-Biserică, aşezată deasupra comunităţilor locale pe care le nivelează şi le însumează. Şi această supra-Biserică va necesita un reprezentant care nu va fi altul decât papa.