„În Biserica slavei tale, în cer ni se pare a sta“

La slujba Utreniei din prima zi a Postului Mare se cântă un tropar ce rezumă întreaga conştiinţă a creştinilor de locuitori vremelnici ai acestui pământ, cu năzuinţa către Împărăţia lui Dumnezeu: "În Biserica slavei tale stând, în cer ni se pare a sta, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce eşti uşă cerească; deschide-ne nouă uşile milei tale".

Încă din perioada de început a creştinismului, credincioşii trăiau cu sentimentul de pelerini în această lume, având nădejdea că viaţa pământească este doar o călătorie către Dumnezeu. Orientarea verticală a vieţii creştineşti a fost propovăduită de Sfântul Apostol Pavel, care scria efesenilor: "Nu mai sunteţi străini şi locuitori vremelnici, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 19-20). Iar evreilor, "Apostolul neamurilor" le mărturisea: "Nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie" (Evrei 13, 14).

Creştinii pribegesc pe acest pământ, "dar au cetăţenia în cer"

Această conştiinţă încă se păstra în perioada postapostolică, în anul 170 comunităţile din Galia scriind Bisericilor din Asia Mică o epistolă în care semnau drept "robii lui Dumnezeu care petrec (pregrinează) vremelnic în cetăţile Vienne şi Lugdun din Galia". Asemenea, "Biserica lui Dumnezeu pribeagă din Smyrna" scria fraţilor creştini "pribegi" din Filomelion şi tuturor comunităţilor creştine "pribege" despre martiriul fericitului Policarp.

Tot din secolul al II-lea creştin datează şi celebra "Epistolă către Diognet", scrisă în jurul anului 190 la Alexandria şi adresată prefectului Claudius Diognetus al Egiptului. Autorul anonim descrie dregătorului roman pe creştini ca nişte oameni ce nu se deosebesc cu nimic de comunităţile sociale în care s-au integrat, dar au o cetăţenie cerească: "Locuiesc în patrii proprii, dar ca nişte emigranţi, iau parte la toate (treburile publice) ca nişte cetăţeni şi suportă toate (îndatoririle) ca nişte străini. Orice pământ străin le este patrie, şi orice patrie le este străină" (Epistola către Diognet V, 5). Mai mult, creştinii "sunt în trup, dar nu vieţuiesc după trup. Petrec pe pământ, dar au cetăţenia în cer" (E.D. V, 8-9).

Pentru a înţelege purtarea creştinilor în lume, acest document foloseşte analogia sufletului în trup: "Simplu spus, ceea ce este sufletul în corp aceasta sunt creştinii în lume. Sufletul e răspândit ca o sămânţă în toate membrele corpului, iar creştinii sunt răspândiţi în cetăţile lumii. Sufletul locuieşte într-un corp, dar nu este din corp; iar creştinii locuiesc în lume, dar nu sunt din lume. Sufletul nevăzut e deţinut într-un trup văzut, iar creştinii sunt cunoscuţi că sunt în lume, dar pietatea lor rămâne nevăzută" (E.D. VI, 1-4).

În studiul "Biserică, societate, gândire în Răsărit, în Occident şi în Europa de azi" al diac. Ioan I. Ică jr se arată: "Creştinii sunt obligaţi, imitându-L pe Dumnezeu, să anime şi să ţină vie lumea nu numai în planul supranatural al luptei cu demonii prin sfinţenie şi rugăciune eficientă, ci şi în planul natural pământesc al cetăţii pământeşti, al civilizaţiei, societăţii şi culturii ca martori activi ai binelui, adevărului, frumosului, dreptăţii şi sfinţeniei în lume şi prin aceasta colaboratori ai instaurării tot mai depline în ea a Împărăţiei lui Dumnezeu atât în interiorul lor, cât şi în jurul lor".

"Gândul nostru este la o prietenie în ceruri"

Într-un epitaf închinat prietenului său sfânt Vasile cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul arată năzuinţa către împreuna-petrecere în ceruri, în adevărata comuniune, veşnică: "Aici m-au pus cezareeni, pe mine Vasile, fiul lui Vasile, căpetenie între preoţi şi prietenul lui Grigorie pe care l-am iubit din toată inima. Dumnezeu să-i dea între toate fericirile pe-aceea de a ajunge curând la viaţa noastră: la ce bun să întârzii pe pământ şi să te mistui aici când gândul nostru este la o prietenie în ceruri?".

În aceeaşi perioadă, Sfântul Efrem Sirul scria "Cuvânt despre Preoţie", un tratat în care arăta că demnitatea preoţească transcende lumea în care trăim: "Preoţia este atârnată de bolţile cele mai înalte ale cerului; intră fără de împiedicare în înseşi cerurile cerurilor şi merge strălucit şi lesnicios prin mijlocul îngerilor şi al puterilor celor netrupeşti. Dar pentru ce spun prin mijlocul puterilor celor de sus? Stă de vorbă cu Însuşi Stăpânul îngerilor, cu Ziditorul şi Dătătorul de lumină".

În timpul Sfintei Liturghii, "graniţa dintre cer şi pământ este anulată"

La secole distanţă de aceste mărturii apostolice şi patristice, păstrăm gândul apartenenţei la o cetăţenie cerească prin participarea la Sfânta Liturghie. Pr. conf. dr. Daniel Benga arată că, "pe lângă proclamarea Împărăţiei Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh de la începutul Liturghiei catehumenilor, deosebit de importante pentru înţelegerea dimensiunii eshatologice sunt acele locuri din Sfânta Liturghie unde îngerii şi credincioşii aduc împreună cântare de slavă Dumnezeului Celui negrăit şi necuprins de minte, deci unde graniţa dintre cer şi pământ este anulată".

În timpul Sfintei Liturghii, preoţii înalţă rugăciuni către Dumnezeu, având împreună-slujitori nevăzuţi pe îngeri, aşa cum arată Rugăciunea Intrării de la vohodul cu Sfânta Evanghelie: "Stăpâne Doamne, Dumnezeul nostru, Cel ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale arhanghelilor spre slujba slavei Tale, fă ca împreună cu intrarea noastră să fie şi intrarea sfinţilor îngeri, care slujesc împreună cu noi şi împreună slăvesc bunătatea Ta".

În rugăciunea ce precede Sanctusul, textul liturgic continuă împreuna-slujire dintre oameni şi îngeri din timpul Sfintei Liturghii: "Mulţumim Ţie şi pentru Liturghia aceasta, pe care ai binevoit a o primi din mâinile noastre, deşi stau înaintea Ta mii de arhangheli şi zeci de mii de îngeri, heruvimii cei cu ochi mulţi şi serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând, cântarea de biruinţă strigând, glas înălţând şi grăind: Sfânt, Sfânt, Sfânt… (…) Cu aceste fericite Puteri şi noi, Iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt…".

Edificatoare în acest sens a rămas atitudinea solilor cneazului Vladimir, care, trimişi fiind la sfârşitul secolului al X-lea pentru a cerceta religiile lumii, intrând în Biserica "Sfânta Sofia" din Constantinopol, au fost copleşiţi de frumuseţea ortodoxiei: "Şi ne-am dus la greci şi ne-au condus acolo unde ei se închină la Dumnezeul lor şi nu ştiam dacă ne găsim în cer sau pe pământ; căci pe pământ nu se găseşte nici o atare privelişte, nici o atare frumuseţe. Nu suntem în stare să vă povestim, dar un lucru ştim, că acolo Dumnezeu locuieşte în mijlocul oamenilor; şi slujba lor este mai minunată decât în oricare altă ţară. Nu o să uităm niciodată frumuseţea aceasta".