În martiriu se afirmă jertfa supremă

Acceptarea suferinţei şi a morţii e suprema garanţie ce o poate da omul despre adevărul mărturiei lui. Martirul rămâne martorul unor realităţi spirituale pe care le cunoaşte din propria experienţă. Totodată, martirul este şi misticul desăvârşit pentru că Hristos Însuşi este Cel ce luptă şi învinge, în chip simţit, în patima şi moartea lui. Martirul nu e lăsat singur, sprijinit numai de tăria unei credinţe, ci este întărit de prezenţa lui Hristos. Martirii nu sunt numai martori ai credinţei, ci mai ales martori ai prezenţei nemijlocite a lui Hristos, a Cărui putere lucrează prin ei în lume, aşa cum grăitor avem exemplul Sfinţilor Martiri Brâncoveni în anul închinat lor de Patriarhia Română.

Mitropolitul de vrednică pomenire Nicolae Mladin subliniază legătura dintre societate şi jertfă, crez şi martiriu. Mitropolitul scria: „E incontestabil: vremurile ce le trăim au actualizat ideea martiriului. Atâtea ideologii ce se înfruntă, atâtea idealuri ce se ciocnesc cu o vehemenţă aproape nemaicunoscută în istorie au fanatizat masele, le-au angajat total prin actul de decizie supremă al credinţei în idealul spiritual sau politico-social respectiv, încât câmpul istoriei contemporane apare ca o mare de suferinţă şi sânge, adusă drept jertfă pentru împlinirile viitoare. Omenirea a acceptat suferinţa şi moartea în slujba unui ideal, înţelegând că temeliile oricărei zidiri trainice trebuie să fie în formă de cruce. Fiecare înnoire a istoriei se clădeşte pe o golgotă: golgota marilor răstigniţi, golgota marilor eroi, dar şi golgota marilor anonimi, care s-au stins în taină, neştiuţi de nimeni, cu ochii în flăcări pentru aceleaşi zări de lumină şi dreptate... De aceea azi se vorbeşte nu numai despre eroi, dar şi despre martiri, în sensul de mărturisitori ai unui crez prin suferinţă şi moarte. Desigur, pentru sensibilitatea creştină, termenul de martir are un înţeles precis. Faptul e însă că atmosfera dramatică a veacului a suscitat un interes mai viu pentru acele prime veacuri creştine - veacuri de aur - înscrise în filele istoriei cu sânge de martir. Martirii nu mai sunt o problemă pur istorică, o problemă care să atragă numai pe admiratorii trecutului, ci sunt o realitate vie, care se revarsă în prezent ca o putere directivă şi plăsmuitoare, pentru că se conformează unor nevoi existenţiale contemporane: suferinţa şi moartea pentru un ideal. Îi simţim astfel contemporani, apropiaţi de noi în duh şi vrem să plămădim în propria noastră viaţă raze din glorioasa lor mărturisire. Temperatura martirică, mai precis eroică, a fost una din trăsăturile esenţiale ale vremii şi persistă şi azi ca un ecou mereu viu, niciodată stins“.

Taina jertfei izvorâtă din iubire

Martirul sau mucenicul, prin jertfa sa, se prelungeşte în afară, într-o mişcare extatică, atrăgând cu sine lumea întreagă, pe care o deschide spre lucrarea terapeutică a harului. Sângele său devine astfel sămânţă a creştinismului şi putere în Hristos, care renaşte permanent pe alţi credincioşi spre angajamentul decisiv pe calea mântuirii. Martiriul este astfel, pe drept cuvânt, şi eveniment liturgic şi euharistic. Martiriul este o anamneză vie, în memoria comunitară, dar şi o sete epectatică, aspirând spre veşnicie, după cum reiese şi din troparul la Sfintele muceniţe. Martirii sunt cei care mărturisesc credinţa creştină cu sângele lor, declară lumii prezenţa lui Hristos şi afirmă importanţa deosebită a dreptei credinţe şi a slujirii drepte. Pentru acest motiv, după cum a spus Tertulian, „sângele martirilor este sămânţa Bisericii“.

A deveni martir era o mare bucurie, căci „zi şi noapte martirii au sprijin pe Hristos“. Tot ce se oferă lui Hristos se sfinţeşte pentru că se apropie de Dumnezeu şi prin aceasta depăşeşte egoismul şi se învăluie în atmosferă de curăţie. Jertfa e o experienţă profundă şi universală a omului. Jertfa se descoperă a fi actul originar de deschidere şi comunicare, de împlinire prin dăruire. Întrucât angajează fiinţa însăşi, în ultimă instanţă în totalitatea ei - când te dăruieşti pe tine dăruieşti totul şi ţinând seama de atâtea variabile ale sufletului omenesc, atât de contradictoriu, aici disponibil în a se dărui, aici zăvorât în cel mai obscur egocentrism, e firesc ca în acelaşi timp ca jertfa, act profund personal, să fie şi să rămână ceea ce Ortodoxia numeşte o taină. O taină însă, în sensul apropierii de ea, cu un dublu sentiment: şi de veneraţie, şi de continuă adâncire. Unii au văzut-o ca un „simplu ritual“, alţii ca o „masă sacră“ sau calea cea mai înaltă de a-L adora pe Dumnezeu.

Jertfa, revelaţia

Adevărului Jertfa în substanţa ei spirituală e iubire, înţeleasă ca dispoziţie de a te dărui, de a-ţi oferi energia, bunurile şi chiar viaţa ca dar şi ofrandă plină de recunoştinţă lui Dumnezeu. „În cele din urmă a le oferi lui Dumnezeu nu direct, căci Dumnezeu nu are nevoie de sacrificii (Sfântul Irineu), ci a le oferi prin acest act sacru, căruia darul nostru poate să-i fie de atâtea ori de folos capital, ducând la zidirea sau chiar salvarea lui“. Domnul a în-văţat că dragostea desăvârşită este să-ţi pui sufletul tău, viaţa ta pentru semenii tăi.

Jertfa e totodată revelaţie a adevărului ce-l purtăm în adâncul fiinţei noastre şi a forţei imperative de dăruire. Jertfa e conştiinţă, e cunoaşterea precisă a unui ţel superior căruia mă dedic. Nu e oarbă, ci totdeauna e luminată de un adevăr, de un sens şi de o persoană în care aflu o raţiune de a trăi şi sluji. Jertfa e de asemenea libertate înţeleasă ca o decizie voluntară, ca opţiune. Prin ea se arată dovada libertăţii celui ce o aduce, afirma Sfântul Irineu, şi puterea de discernământ a spiritului; puterea de alegere între ce sunt şi ceea ce vreau să devin, deci libertate creatoare. Jertfa se păstrează şi străluceşte ceva din frumuseţea şi din nevoinţa paradisiacă. Voind să definească puritatea, sfinţenia, un filosof considera că pentru om nu există o altă puritate decât iubirea - „Il nây a pas pour lâhomme dâautre pureté que lâamour“, care în esenţă nu e altceva decât autodăruire, jertfă. Iar Sfântul Isaac Sirul face din curăţie puterea oricărei acţiuni nobile atunci când zice: „Curăţia este inima care iubeşte orice fire zidită“.

Jertfa este într-adevăr un dar, însă ca dar autentic este în primul rând dăruire de sine, dăruire personală. În jertfă e întrezărită o viaţă nouă şi are loc trecerea de la o lume constituită de valori la alta. Jertfa vede un nou model de existenţă, o nouă frumuseţe, în care e sacrificată şi transfigurată lumea veche. Şi numai când ţi se revelează, când contempli şi preguşti din acea nouă condiţie de existenţă eşti în stare să sacrifici pe cea veche şi numai sacrificând-o pe aceasta din urmă creşti în cea nouă.

În martiriu se afirmă jertfa supremă. Ofranda sângelui nu este un semn exclusiv, ci inclusiv al mărturiei adevărului. „Dacă martiriul, spune Clement Alexandrinul, constă în a mărturisi pe Dumnezeu, orice suflet care înaintează cu curăţie în cunoştinţa lui Dumnezeu, care păzeşte poruncile, este martir prin viaţa şi prin cuvintele lui. El răspândeşte credinţa sa, fie prin vărsarea sângelui, fie de-a lungul întregii vieţi, fie în momentul plecării sale“.

Jertfa se revelează astfel a fi dintru început calea comunicării cu Dumnezeu prin dar. Dăruiesc pentru că El dăruieşte. Jertfa descoperă în om ceva dumnezeiesc, se manifestă ca o revelaţie personală a lui Dumnezeu în persoana omului. Omul participă la măreţia divină, e şi el dăruitor ca Dumnezeu, e subiect de valori, pe care le oferă.

Toată viaţa creştină izvorăşte din legătura mistică cu Hristos

Conştiinţa creştină din perioada martirică ne dovedeşte că mucenicii erau în acelaşi timp profund harismatici şi pnevmatici. Acest adevăr reiese din faptul că mucenicii, în timpul chinurilor, aveau convingerea că „Domnul Însuşi era de faţă şi vorbea cu ei“, iar ei Îl mărturiseau în „bucuria Duhului Sfânt“. Prezenţa lui Hristos în martir se manifestă în vremea martiriului în chip variat: în minuni, în extaz, în strălucirea feţei, în profeţii, într-o prezenţă lăuntrică manifestată extern numai prin curajul şi bucuria cu care martirul rabdă chinurile. „Mărirea lui Hristos, lumina aceasta infinită şi inefabilă atât de caracteristică misticii orientale ortodoxe, pe care o vedeau în afara sau înlăuntrul lor, adesea le transfigura faţa, în aşa fel încât strălucirea ei era evidentă nu numai pentru creştini, ci şi pentru păgânii ce erau de faţă. Astfel despre Sfântul Arhidiacon Ştefan se spune că sinedriştii uitându-se la el au văzut faţa lui ca o faţă de înger. La fel, în vremea interogatoriului, faţa lui Policarp din Smirna strălucea de har, ceea ce a scos din fire pe guvernator. Feţele martirilor din Cartagina în drum spre arenele morţii erau luminoase, în ochii Perpetuei parcă ardeau flăcări, aşa încât îi intimida pe cei ce o priveau. Mărturisitorii din Lyon mergeau spre amfiteatru plini de bucurie, cu faţa strălucind de mărire şi har“, şi exemplele pot continua.

La temelia vieţii şi existenţei creştine, în toate manifestările ei, stă prezenţa lui Hristos: toate sunt şi se fac prin El. El participă la toate acţiunile mucenicilor şi credincioşilor din momentul naşterii lor în viaţa cea nouă. Prin El se coboară tot harul divin; prin El se înalţă toată chemarea şi fapta omului către Dumnezeu. Viaţa creştinului este astfel sub acţiunea nemijlocită a Hristosului preamărit. El e în continuă comuniune mistică cu Hristos. Totul stă sub puterea lui Hristos Care locuieşte în noi, Care are iniţiativa, Care lucrează prin noi. Mistica este unirea sau legătura nemijlocită dintre om şi Dumnezeu. „Mistica există pretutindeni acolo unde o fiinţă omenească priveşte despărţirea dintre pământesc şi suprapământesc, temporal şi veşnic ca depăşită, şi pe sine însuşi ridicat în supraterestru şi veşnicie.“ Ea „e îndumnezeirea omului prin har. Această unire cu Dumnezeu, această îndumnezeire nu trebuie înţeleasă în sens panteist, ca dizolvare a creaturii în Dumnezeu, ca identificare substanţială cu Dumnezeu, ca nimicire a persoanei umane. Ea e numai participare la viaţa divină, prin care omul e infuzat de puterile harului şi transfigurat aşa cum un cristal e străluminat de razele soarelui, fără ca prin aceasta să fi devenit el însuşi soare sau rază“. Hristos e elementul vital, sfera vitală în care se află mucenicul. El îl învăluie, îl îmbracă; dar îi pătrunde fiinţa până în adâncurile ei de taină. Toată viaţa creştină izvorăşte din legătura mistică cu Hristos, toate acţiunile lui sunt ridicate în planul acesta de existenţă, pentru că sunt expresii ale vieţii celei noi, ale prezenţei lui Hristos. De aceea noi nu mai „suntem în Hristos“ sau „vieţuim în El“, prin faptul că ne-am născut în Hristos şi Hristos a devenit viaţa noastră şi astfel gustăm din „puterile veacului ceva să fie... şi astfel ne împărtăşim de sfinţenia Lui“, suntem lumină în Domnul şi sfinţi în El, ci şi creştem în Hristos, ne desăvârşim în El, cugetăm cu El, grăim în Hristos, umblăm în Hristos, avem curaj şi putere de a birui toate în Domnul, Care ne întăreşte aşa cum i-a întărit pe sfinţii mucenici în mărturisirea şi mucenicia lor, ne salutăm în Domnul, suferim, suntem întemniţaţi şi înlănţuiţi în Domnul. Aşadar, tot câmpul de acţiune al creştinului este colorat de relaţia lui mistică cu Hristos, relaţie care se vede foarte bine în viaţa şi patimile mucenicilor.

Biruinţa martirului, drumul de urmat al fiecărui creştin

Acesta este martirul: „Un creştin în comuniune intimă cu Hristos, care din această comuniune depune mărturie prin suferinţă şi moarte despre Iisus Hristos, Dumnezeu şi om, Acelaşi ieri, azi şi mâine. Un creştin, în care am putea zice Hristos depune mărturie despre sine în istorie; el prelungeşte viaţa lui Hristos în lume. E expresia concretă în veac a Hristosului răstignit şi înviat, mai ales a Hristosului răstignit, Care a biruit şi biruie mereu nu prin mijloace de luptă omeneşti, ci prin prezenţa unei puteri divine ce cucereşte sufletul prin iubire...“ Martirul este înveşmântat în puterile Duhului Sfânt: în el viază Hristos şi prin puterea lui Hristos trece biruitor peste toate. Conştiinţa prezenţei lui Hristos ocupă un loc central, dar nu se mărgineşte totul la o trăire psihologică, aşa cum mulţi teologi moderni aduc în discuţie o tendinţă de „psihologizare“. La sfinţii mucenici accentul nu cade pe trăire psihologică, ci pe realitatea obiectivă a prezenţei lui Hristos şi a existenţei în El. Hristos e prezent şi lucrează în ei ca o realitate activă şi personală a cărei prezenţă este putere divină ce transformă fiinţa umană. Duhul e o putere care atunci când apare produce lucruri noi, minunate, ce nu au existat până atunci. Ea frânge în darul minunilor, cursul naturii externe, intervine în cursul fenomenelor psihice, naşte vedenii, revelaţii şi vorbiri minunate, creează o viaţă nouă cu legi noi, rupe lanţurile prin care sufletul omenesc e legat de păcat, scoate pe om din obişnuinţele păcătoase, îi dă libertatea spirituală, biruie suferinţele şi... moartea. În actele martirice „nu întotdeauna însă prezenţa Lui se manifestă prin extaz şi transfigurare, prin viziuni şi harisme sau, în orice caz, fenomenele acestea nu sunt expuse în toate actele martirilor, chiar dacă în realitate nu vor fi lipsit. Cu toate acestea, în toate, chiar şi în actele cu caracter rezumativ, sobru, de proces-verbal al unei şedinţe de judecată, respiră lumina prezenţei lăuntrice a lui Hristos: simţi că martirul nu e singur, că grăieşte şi acţionează dintr-o putere care nu e numai omenească. Odată ce a păşit în arena martiriului, e înălţat într-o sferă de putere, de lumină, care e izvorul curajului şi bucuriei lui în suferinţe şi moarte. Prezenţa lui Hristos nu trebuie să se exteriorizeze neapărat în fenomene excepţionale, care să suscite atenţia: sunt suficiente curajul, fermitatea, seninătatea, bucuria, despre care mărturisesc toate actele martirilor, pentru a presupune că Hristos era sprijinul, mângâierea şi tăria lor în toate clipele muceniciei. Martirii nu sunt nişte exaltaţi, care primesc moartea într-o stare de quasi-inconştienţă, ei sunt oameni care întâmpină chinurile şi moartea cu o conştiinţă de sine netulburată, cu mintea clară, cu voinţă neîncovoiată, cu inima plină de pace şi bucurie, cu trupul gata de jertfă. Martiriul lor este cu adevărat jertfă, ei nu sunt victime, sunt biruitori. Dar această conştiinţă dominatoare în faţa morţii, care este un fenomen rar între cei muritori, îşi are izvorul tocmai în prezenţa întăritoare şi iluminatoare a lui Hristos, care nu nimiceşte personalitatea mucenicului, ci o face să înflorească mai frumos din flăcările suferinţei. De aici frumuseţea suferinţei şi morţii lor. Este acel element inexplicabil care punea în uimire pe păgâni şi îi convertea la creştinism. Căci prezenţa lui Hristos e surplus de lumină pentru minte ca să ştie ce să răspundă, surplus de putere pentru voinţă ca să nu şovăie, surplus de iubire pentru inimă ca să se avânte, surplus de energie pentru trup ca să poată suferi“. Martiriul este o imitare replicativă a patimii lui Hristos. Îndurând toate felurile de torturi până la moartea de dragul lui Hristos, martirii au învins moartea la fel cum a făcut-o El. Prin urmare, moartea martirilor este victoria lor.

Urmarea autentică a lui Hristos presupune eroismul lepădării mucenicului de el însuşi, de propriul egoism şi de ataşamentul faţă de cele ale lumii păcatului, pentru a-L primi pe Hristos, „prin Crucea Domnului nostru Iisus Hristos, lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume“.

„Un astfel de om a omorât sultanul“

Grăitor în acest sens avem, noi românii, exemplul Sfinţilor Martiri Brâncoveni, biruitorii mucenici dimpreună cu măritul lor tată Constantin Vodă. „Un astfel de om a omorât sultanul: ctitor de biserici şi mănăstiri cărora le-a dăruit un stil românesc în zidire, un stil ca un suflet frumos şi luminos la Hurezi, Potlogi, Mogoşoaia, Buzău, Făgăraş, Sâmbăta. Un astfel de om a omorât sultanul: protector generos al Ortodoxiei din Athos până departe la mănăstirea de la poalele muntelui Sinai, care îi păstrează până astăzi portretul în stăreţia arhiepiscopului. Un astfel de om a omorât sultanul: cu viaţă aleasă şi cuviincioasă, cu vieţuire creştină şi demnitate până la moarte având nădejdea învierii.“

Această demonstraţie supremă a dispoziţiei omului spre jertfă poate fi văzută în vieţile sfinţilor. Rodirea schimbului minunat de daruri dintre Dumnezeu şi om se petrece în Taina Sfintei Euharistii, se arată în viaţa fiecărui creştin care a ales să-şi dedice eroic întreaga sa existenţă lui Dumnezeu, urmând Mântuitorului Hristos şi intrând împreună cu El la Tatăl întru miros de bună mireasmă duhovnicească. Toate martirologiile vorbesc despre unica şi misterioasa identitate dintre creştinismul care pătimeşte pentru Hristos şi Hristos, Arhiereul cel aflat veşnic în stare de jertfă, Care primeşte jertfa mucenicului şi o înfăţişează împreună cu a Sa Tatălui.

„De bună seamă lupta şi biruinţa mucenicului se articulează în lucrarea Bisericii lui Hristos, într-o dorinţă neîncetată spre dobândirea pâinii lui Dumnezeu, care este trupul lui Hristos, iar băutura devine sângele Lui, care este dragoste nestricăcioasă. De asemenea, experienţa martirică poate fi aplicată întru totul experienţei euharistice, deoarece atât în Liturghie, cât şi în martiriu creştinii cu inima încredinţată lui Dumnezeu se făceau părtaşi la răsplătirile Sale veşnice.“