Încercări roditoare

Sfântul Marcu Ascetul spunea un cuvânt demn de luat în seamă: „Toată încercarea se aseamănă cu un târg. Cel ce știe să facă negustorie câștigă mult; iar cel ce nu știe suferă pagubă” (Sf. Marcu Ascetul, „Despre cei ce-și închipuie că se îndreptățesc din fapte”, 212, în: Filocalia, vol. 1, trad. de Pr. Dumitru Stăniloae, București, Ed. Humanitas, 2005, p. 254). Poate că Sfântul Marcu Ascetul dorea de fapt să spună că oamenii se împart în două categorii atunci când se confruntă cu încercările: cei care văd în ele oportunități de a crește spiritual și de a rodi duhov­ni­cește și ceilalți, care au doar perspectiva încercării ca suferință fără orizont și care nu prezintă pentru ei vreun sens ascuns.

Încercările sunt adesea prezente în viața noastră, iar când nu ne vizitează, cu siguranță suferim doar o amânare, nicidecum o scutire permanentă. Așa cum observa filozoful stoic Seneca: „Nenorocirea este un prilej de virtute. Pe drept cuvânt se pot chema nefericiți aceia care devin nesimțitori [...], care încremenesc inerți, plutind parcă pe o mare vâscoasă: orice li se va întâmpla va veni pe neașteptate. Soarta crudă îi apasă mai greu pe cei neîncercați, pentru o ceafă delicată, jugul este greu: la vederea unei răni, recrutul pălește, în timp ce veteranul, care știe că de multe ori a învins după ce și-a vărsat sângele, privește neînfricat. [...] Cel care pare că a fost scutit de ea a fost de fapt doar păsuit” (Seneca, „De providentia”, 4, 6-7, în: Dialoguri, vol. I, ediție îngrijită de Ioana Costa, Iași, Ed. Polirom, 2004, pp. 35-36). Când viața curge liniștită asemenea unei ape calme, adâncimea încercărilor va fi mare. Psihologic, rezistența la încercări, durere, suferință se micșo­rea­ză tot mai mult pe măsura ab­senței acestora din viața noastră. Asemenea trupului care are nevoie de mișcare pentru a-și întreține vigoarea și sănătatea, sufletul trebuie să înfrunte încercări și ispite pentru a-și testa puterile interioare și a-și vindeca defectele. Nici nu este de mirare că, spre deosebire de stră­moșii noștri, obișnuiți cu teste puternice - perioade de război, foamete, epidemii etc. -, părem nepregătiți și pentru o situație neprevăzută survenită în timpul concediului.

Însă chiar și așa, nu este benefic să căutăm noi înșine încercările. Ele vin oricum asupra noastră și fără să le răscolim culcușul sălbatic unde sălășluiesc. În plus, este o dovadă de mândrie să consideri că ești pregătit să înfrunți orice. Ești, de fapt, pregătit să înfrunți numai ceea ce ai primit putere să biruiești din partea harului dumnezeiesc. Sfântul Macarie cel Mare afirma: „Să presupunem că este de față un corp de armată persan și altul roman și că din rândurile lor ies doi tineri, la fel de puternici, care se iau la luptă; la fel stau față în față, cu puteri egale, puterea potrivnică și mintea; puterea pe care o are satan de a linguși sufletul și de a-l momi de partea sa este egală cu aceea pe care o are sufletul în a i se supune și a nu-i ceda nimic. Ambele puteri îndeamnă fie la bine, fie la rău, dar nu constrâng. Deci, liberei voințe, acordându-i-se asistența divină, ea, care se luptă, poate să primească arme din cer și, cu ajutorul lor, să învingă și să smulgă din rădăcini păcatul” (Sf. Macarie Egipteanul, „Omilia a XXVII-a”, 21-22, în: Scri­eri (Părinți și Scriitori Bisericești, 34), trad. de pr. prof. Constantin Cornițescu, introd., indici și note de prof. N. Chițescu, București, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1992, pp. 222-223). Așadar, puterea de a înfrunta încercările este egală cu cea a acestora de a ne înfrânge, nu este nici mai mare, nici mai mică. Însă cel care fuge de încercări este biruit cu ușurință tocmai din cauza lașității sale, nu pentru că ar fi lipsit de ajutor dumnezeiesc sau de forța necesară pentru a opune rezistență. La fel se întâmplă și cu cel care, din mândrie, înfruntă încercările doar prin forțe proprii - va fi înfrânt pentru că este lipsit de smerenia care atrage ajutorul harului. Cei mândri sunt învinși tocmai de patima lor, nu de încercările pe care le înfruntă.

Prin urmare, vrednic este cel care face din încercarea sa un prilej de rodire sufletească, din războiul nevăzut un motiv de încununare duhovnicească, din suferința îndurată o scară către cerul inimii sale acolo unde sălășluiește Însuși Mântuitorul Iisus Hristos. Mai există, însă, și situația în care, deși omul duce o viață duhovnicească, ajunge să fie lipsit de orice fel de încercări. Aici sunt două explicații plauzibile. Prima dintre ele se referă la situația în care se află sub ascultarea unui duhovnic sau părinte îmbunătățit. Cel ascultător este izbăvit în parte de încercări, tocmai pentru că ascultarea sa este un acoperământ în fața oricăror răutăți ale satanei care ar putea veni asupra sa. Avva Dorotei al Gazei relatează acest fapt în „Învățăturile” sale: „Eu, necunoscând puterea virtuții și auzind că prin multe necazuri trebuie să intrăm noi în Împărăția cerurilor, mă temeam pentru că nu aveam necazuri. Când deci am arătat aceasta bătrânului (Sf. Varsanufie al Gazei, n.n.), el îmi spuse: «Nu fi necăjit. Nu ai motiv. Căci fiecare predându-se ascultării de părintele (său duhovnicesc, n.tr.) are această negrijă și odihnă»” (Avva Dorotei al Gazei, „Învățături”, I, 24, în: Filoca­lia, vol. 9, trad. de Pr. prof. Dumitru Stăniloae, Ed. Humanitas, Bucu­rești, 2007, p. 436). A doua explicație este reprezentată de o stratagemă înșelă­toare a satanei - o încetare momentană a ispitirii pentru a convinge sufletul să cadă în patima mândriei, crezând că a biruit puterea celui rău de unul singur, nu prin ajutorul harului dumnezeiesc. Când se întâmplă această cădere prin mândrie, atunci războiul începe mai aprig ca niciodată, iar sufletul păti­mește multe pentru lipsa sa de grijă și trezvie.

Poate exista și situația mai rară în care omul nu mai suferă încercări tocmai pentru că s-a predat cu totul unei vieți păcătoase și trăiește din punct de vedere fizic, dar sufletește suferă de o adormire și lâncezeală cu totul nepotrivite. Sperăm, însă, ca astfel de cazuri să fie cât mai rar întâlnite.

În concluzie, fiecare creștin are posibilitatea de a privi spre propriile încercări și suferințe cu multă nădejde și cu bucuria de a trece peste acestea prin sprijinul harului dumnezeiesc. Sfântul Apostol Pavel rezumă foarte bine această situație atunci când spune: „Ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde, iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).