Închinarea la toiag?

Fiind întrebat de o cunoştinţă despre semnificaţia versetului din Facere 47:31, în care se spune: "Atunci Israel s-a închinat la vârful toiagului său", m-am hotărât să-mi fac temele cât mai bine, mai ales că problema s-a arătat complexă.

Primul pas pe care trebuie să-l facem când avem nelămuriri cu privire la textul biblic este recursul la versiunile originale, ebraică şi grecească. Şi aici, surpriză! În textul ebraic se scrie: "şi Israel s-a închinat pe capul patului său", pe când în cel al Septuagintei: "şi Israel s-a închinat pe vârful toiagului său".

Variante diferite

Sunt două variante total diferite. Care să fie cea mai veche sau cea autentică? Pentru aceasta există câteva principii directoare. De pildă, în cazul nostru, dacă vom considera că o versiune este mai veche, ar trebui să putem explica şi cum s-a ajuns la cealaltă.

În limba ebraică la "pat" se spune mitta, iar la "toiag" matte, ambele fiind scrise cu aceleaşi consoane (m-t-h). Explicaţia cea mai simplă este că acelaşi text consonantic (cea mai veche formă, vocalele fiind inventate mai târziu) a fost citit în două moduri diferite.

În 3 Regi 1:47 regăsim expresia, însă cu un alt termen (mişkav) în loc de mitta, însemnând tot "pat": "Şi slugile regelui au venit să-l binecuvânteze pe domnul nostru regele David, zicând: "Să mărească Dumnezeul tău numele lui Solomon mai mult decât numele tău şi să-i aducă tronul lui la mărire mai multă decât tronul tău!" Şi s-a închinat regele în patul lui." David este foarte bătrân şi slăbit (cf. 3 Reg 1:1: "a ajuns la adânci bătrâneţi… însă nu putea să se încălzească"), iar în scurt timp moare (cf. 3 Reg 2:1). Îşi adună puterile pentru a I se închina lui Iahve şi a-l binecuvânta pe nou rege, Solomon.

De aceea, cred că versiunea masoretică trebuie preferată, dacă dorim să aflăm varianta iniţială. Şi Iacob era foarte bătrân (cf. Facere 47:29: "venindu-i lui vremea să moară"), fapt pentru care îl cheamă pe Iosif pentru a-i cere îndeplinirea unui ultim jurământ (îngroparea în Canaan). Textul grecesc consună cu cel ebraic, atât că Iacob-Israel nu s-a închinat pe vârful (capul) patului său - sau, mai bine tradus, "în mijlocul patului său" -, ci pe vârful toiagului său. În notele la traducerea biblică, IPS Anania comentează că după Septuaginta Iacob avea încă destulă putere să stea pe picioare, faţă de textul masoretic unde nu se dă jos din pat.

Textul este citat şi în Noul Testament: autorul Epistolei către Evrei se referă la versetul din Facere 47:31, dându-l pe Iacob ca model al credinţei: "Prin credinţă Iacov, când a fost să moară, a binecuvântat pe fiecare din fiii lui Iosif şi s-a închinat rezemându-se pe vârful toiagului său".

Închinarea pe toiag

Trebuie însă să recunosc că închinarea pe toiag este o imagine ciudată, pe care comentatorii au încercat să o explice atât practic, cât şi simbolic.

Origen de exemplu scrie: "Şi cel ce s-a închinat deasupra vârfului toiagului lui Iosif nu Iacob era, ci Israel" (Omilii la Geneză 15, 4, în: Origen, Omilii, comentarii şi adnotări la Geneză, trad. Adrian Muraru, Polirom, Iaşi, 2006, p. 429), dezvoltând înţelesuri diferite pentru numele lui Iacob şi respectiv Israel. Totuşi, este interesant că Origen consideră că Iacob-Israel s-a închinat pe toiagul lui Iosif, nu pe propriul lui toiag, ceea ce ar fi logic pentru că stând în pat din cauza bătrâneţii nu avea nevoie de toiag.

Şi Sfântul Ioan Gură de Aur comentează: "Iată că bătrânul, moşneagul, patriarhul, prin închinarea sa pe vârful toiagului lui Iosif, îi arată cinste şi împlineşte acum cu fapta visul lui Iosif". Se face referire la visele lui Iosif: potrivit primului, snopii fraţilor lui s-au închinat snopului său, apoi chiar soarele, luna şi unsprezece stele i s-au închinat (Facere 37:7-9). Supărându-se, Iacob înţelesese deja aceste vise că s-ar referi la închinarea adusă lui Iosif de către el, soţia sa, Rahila, şi cei unsprezece fraţi (Facere 37:10). Iată însă că acum visele se împlinesc.

Sfântul Ioan Gură de Aur continuă, arătând că deşi mama lui Iosif, Rahila, murise deja, totuşi bărbatul fiind cap femeii, se poate spune că "dacă tatăl lui a făcut asta, apoi cu atât mai mult ar fi făcut-o mama lui, dacă trăia" (Omilii la Facere, 66, 2 în: Sf. Ioan Gură de Aur, Scrieri. Partea a II-a, trad. D. Fecioru, EIBMBOR, Bucureşti, 1989, p. 325). Fraţii lui Iosif i se închinaseră deja de mai multe ori atunci când au cumpărat grâne din Egipt.

Teodoret de Cir comentează şi el foarte plastic: "Şi fiind bătrân şi aflându-se slăbit, stătea pe pat, dar cunoscând venirea fiului, s-a ridicat de departe. S-a sprijinit folosindu-se de acest toiag, ţinându-se de vârful lui cu mâna dreaptă şi având faţa aplecată şpeste elţ. De aceea, bucurându-se de el şi de promisiunea înmormântării şîn Canaanţ, s-a închinat plecându-şi capul pe toiag. Şi a acceptat cele visate de dinainte de Iosif" (Questiones in Octateuchum, 111). S-ar înţelege că Iacob îşi foloseşte propriul toiag, pentru că se ridică de departe atunci când fiul său, Iosif, vine să-l viziteze. Teodoret de Cir comentează totuşi foarte apropiat de Sf. Ioan Gură de Aur.

Pseudo-Atanasie apropie însă în sens duhovnicesc toiagul lui Iosif pe care se sprijină Iacob de Sfânta Cruce: "Prin credinţă Iacob s-a închinat pe vârful toiagului lui, vestind direct Crucea cea aducătoare de biruinţă şi întreit-fericită" (Homilia in sanctos patres et prophetas, în: PG 28 1064).

Închinarea către Iosif

Revenind la textul nostru, observăm că în Noul Testament a fost preferată, ca de obicei (nu întotdeauna, e adevărat), Septuaginta, însă traducerea Sinodalei nu este doar incorectă, ci chiar periculoasă. Patriarhul Iacob nu s-a închinat la toiagul lui Iosif, aşa cum spune Biblia Sinodală la Facere 47:31, ci după cum este redat în Evrei 11:21, s-a închinat rezemându-se pe vârful toiagului său.

Biblia Anania traduce în Facere: "Şi Israel sâa închinat rezemându-se pe vârful toiagului", Cristian Bădiliţă în Septuaginta NEC: "Iar Israel s-a închinat sprijinindu-se pe capătul toiagului său". La fel şi Biblia de la 1914: "şi sâa închinat Israil pre vârful toiagului său", Biblia de la 1688: "şi să închină Israil pre marginea toiagului său", iar Biblia de la Blaj (1795): "şi s-au închinat Israil pre vârvul toiagului său". Tradiţia de traducere românească pe linia Septuagintei înţelege deci foarte evident închinarea nu "la" toiag, ci "pe" toiag, toiagul fiind nu obiectul închinării, ci mijlocul de sprijin.

Într-adevăr, în limba greacă proskyneo ("a se închina") formează obiectul închinării prin dativ, iar prepoziţia epi se referă la locul închinării: "la pământ", "pe faţă" (închinarea presupunea prosternarea cu faţa la pământ) sau locul sanctuarului (cf. Isaia 27:13). Închinarea în Vechiul Testament se face de obicei înaintea unei persoane, iar închinarea la un obiect ar trebui să sugereze apartenenţa acestuia la domeniul cultului idolatru.

Sfântul Ioan Gură de Aur, comentând locul din Epistola către Evrei, scrie: "Adică deşi era deja bătrân, s-a închinat lui Iosif, arătând închinarea ce va fi către el a întregului popor. Şi aceasta s-a împlinit deja când i s-au închinat fraţii şsăiţ" (Omilii la Evrei, 26, în: PG 63 179).

În chip duhovnicesc Iosif Îl reprezintă tipologic pe Mântuitorul Hristos. El a fost condamnat de fraţii săi aşa cum Mântuitorul va fi răstignit la instigarea conaţionalilor, însă Iosif şi-a salvat poporul de la moartea cauzată de foamete după cum şi Hristos prin jertfa Sa i-a salvat pe oameni de la moartea sufletească prin păcat. Faptul că Iacob-Israel i se închină pe patul de moarte lui Iosif simbolizează închinarea pe care poporul lui Israel I-o va aduce la sfârşitul timpului lui Hristos: "Împietrirea s-a făcut lui Israel în parte, până ce va intra tot numărul neamurilor. Şi astfel întregul Israel se va mântui" (Romani 11:25-26). După Pseudo-Atanasie, toiagul pe care s-a sprijinit Iosif în închinare este Sfânta Cruce. Trebuie însă făcută distincţia între venerarea Crucii ca mijloc de mântuire şi adorarea cuvenită lui Hristos, după cum în textul Septuagintei închinarea adusă lui Iosif, ca tip al Mântuitorului, s-a făcut pe sprijinul toiagului.