Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Îndoiala, veche neputință a firii omenești

Îndoiala, veche neputință a firii omenești

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Nicolae Săcrieru - 09 Mai, 2021

Prima duminică după Sfintele Paști, Duminica Tomii, constituie, poate, unul dintre cele mai bune prilejuri pentru o meditație întrucâtva cutremurătoare asupra firii noastre umane neputincioase, limitată nu doar în plan gnoseologic, ci mai ales spiritual. Ceea ce ni se pare a reprezenta esențialul acestei întâmplări istorisite de Sfântul Evanghelist Ioan este cuprins în următoarea observație a Sfântului ­Nicolae Velimirovici: În Sfântul Toma se arată boala cea cumplită a firii omenești, scoasă la iveală prin necredința învâr­toșată a unuia dintre apostoli (care avea pricini fără număr pentru a ­crede) și înțelepciunea și iubirea cea mai bogată a lui Dumnezeu.

Faptul că îndoiala este boala cea mai cumplită a omului este lesne de înțeles: în lipsa cre­dinței, revelația lui Dumnezeu nu se poate realiza, iar fără cea mai de presus minune a Învierii, evenimentul fundamental al creștinismului, mântuirea devine imposibilă. Deşi îndoiala implică acest adevăr teologic fundamental, credem că punerea problemei din perspectiva filosofică (mai exact, a scepticismului filosofic modern) poate explica în mod elocvent natura îndoielii, iar unele soluții pentru această boală (care se întemeiază pe adevărurile teologiei) vor fi sugerate tot din domeniul filosofiei, şi anume a existen­ția­lismului creștin.

Scepticismul, ca dispoziție general-umană de a pune la îndoială într-o măsură mai pro­nunțată sau nu realitatea la diferitele ei niveluri, a fost prezent aproape permanent de-a lungul întregii istorii a filosofiei. Începutul epocii moderne, mai exact secolul al XVI-lea, a dat un nou avânt acestui curent, în principal pe fondul prozelitismului și per­secuțiilor ereticilor, conform lui Anthony Kenny, care au provocat îndoieli cu privire la posibilitatea unui sistem de gândire de a deține adevărul absolut. Unul dintre scepticii care au avut un rol semnificativ în evoluția empirismului modern a fost David Hume. Cele două calități ale acestui gânditor sunt strâns legate între ele: ca empirist, el apreciază în planul cunoașterii faptelor că toate ideile provin din impresii (senzații, afecte, emoții), iar ca sceptic, el pune la îndoială orice posibilitate de întemeiere rațională a unor convingeri ale oamenilor, ca și a credinței religioase. Această corelație se vădește mai ales în capitolul 10 al lucrării sale celebre „Cercetare asupra intelectului omenesc”, intitulat „Despre minuni”, în care Hume pune tocmai problema raportului dintre limitele cu­noaș­terii umane, credință și revelație.

Adevărurile religiei

Premisa de la care pleacă filosoful englez este aceea că evidența autorității Scripturii și a Tradiției (a adevărurilor teologiei creștine în sens larg), care se sprijină pe mărturia primilor creștini (mai exact, la apostoli), este cu mult inferioară evidenței simțurilor noastre, care, spre deosebire de prima, este nemijlocită. De altfel, expe­riența este singura călăuzitoare în rațio­namentele noastre privitoare la fapte. Chiar dacă se recu­noaște că aceasta nu are un caracter infailibil, totuși forța probantă a mărturiilor va fi întotdeauna judecată în funcție de experiența noastră obișnuită. De aceea, mărturiile despre minuni (definite ca încălcări ale legilor naturii şi, deci, contrare expe­rienței, aşa cum este prin exce­lență învierea unei persoane) vor fi slab sau chiar deloc confirmate de expe­riență. Oricât de puternice ar fi mărturiile care propovăduiesc minuni și oricât am fi de tentați să le acceptăm, din cauza faptului că pasiunea domină de­seori rațiunea, expe­riența și obser­vația uniformă (care ne asigură că în nici un caz legile naturii nu pot fi suspendate) ne vor feri de acceptarea minunilor.

Textul lui Hume își găsește parcă, de la sine, cea mai bună aplicație în situația Sfântului Toma: acesta refuză să creadă că Hristos a înviat, invocând că dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor şi dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede (Ioan, 20, 25), ceea ce este echivalent cu faptul că, pentru apostol, marea minune nu putea fi confirmată decât prin propriile simțuri (și nicidecum prin mărturia celorlalți apostoli), care l-au încredințat de atâtea ori până atunci că un om, odată mort, nu va mai reveni niciodată la viață. Este interesant de amintit că Sfântul Toma, ca și ceilalți apostoli, fusese martor la cele trei ­învieri pe care le-a făcut Mântuitorul - o nouă dovadă că îndoiala este o boală constitutivă, și nu doar accidentală pentru ființa umană. Filosoful englez for­mulează două concluzii importante în finalul capitolului analizat: pe de o parte, adevărurile religiei se bazează exclusiv pe credință, fiind profund dăunătoare încercarea unei întemeieri raționale a acestora; pe de altă parte, oricine aderă la un astfel de adevăr este conștient de un miracol permanent ce are loc în propria sa persoană. Deși autointitulat dușman al religiei, Hume pare că a formulat două adevăruri esențiale privitoare la creștinism. Să vedem, însă, în ce măsură punctul de vedere exprimat de filosoful existen­țialist creștin Nikolai Berdiaev, în opera sa „Spirit și libertate”, capitolul 3, intitulat „Revelație, credință și trepte ale cunoaș­terii”, confirmă acest lucru.

Credinţa, trăire lăuntrică

Pentru Berdiaev, revelația este în esență un eveniment al vieții spirituale, revelația divi­nității în natură fiind doar o proiectare a acestui eveniment. Neînțelegând acest fapt, empirismul obișnuit (cum este și cel de tip humean) impune limite artificiale, în sensul că sunt fixate de cunoașterea rațională, de experiență (despre care Berdiaev afirmă că, în realitate, are o natură infinită). În consecință, admițând ca posibilă doar expe­riența rațională, empirismul clasic neagă experiența ce cufundă în infinit lumea spirituală. Aceasta din urmă reprezintă fundamentul unui empirism mistic ce este compatibil cu adevărurile creștine fundamentale. Conform acestuia, fenomenului revelației îi este necesar fenomenul cre­dinței; iar credința, ca act pur al libertății, nu poate deriva nicidecum din lumea văzută, empirică, care, prin excelență, îl constrânge pe om să o recunoască.

Credem că experiența spirituală despre care Berdiaev afirmă că reprezintă singurul fundament al adevărurilor religiei și ale reve­lației este, de fapt, trăirea lăuntrică a acestor adevăruri. Numai în măsura în care în sufletul omului vibrează deplin Cuvântul lui Dumnezeu, minunile se descoperă acestuia. În acest sens, este deosebit de interesant cum justifică Antonie de Suroj îndoiala Sfântului Toma. Aceasta s-ar datora faptului că mărturia celorlalți 11 apostoli cu privire la Învierea Domnului nu reflectă deloc o transfigurare lăuntrică a acestora: deși vedea [Toma] în spusele lor bucuria că Hristos nu murise, că El era viu, cu toate acestea, ei erau aceiași oameni. Nu a văzut în ei nici o diferență (...) Apostolii îl văzuseră pe Domnul înviat, însă Învierea nu devenise încă parte a experienței lor personale.

Această trăire lăuntrică este posibilă în condițiile celei mai puternice credințe. Aceasta, ca act pur al libertății, presupune interiorizarea unui adevăr absolut deloc neconstrângător. Desigur că acest act devine posibil doar prin mila lui Dumnezeu Care, văzând nevoința umană, își revarsă harul său (acesta fiind, de fapt, miracolul despre care ne vorbește Hume). De altfel, tocmai în considerarea neputinței noastre atât de mari, reflectată de îndoiala constitutivă firii noastre, Sfântul Nicolae Velimirovici apreciază, interpretând finalul Evangheliei Sfântului Ioan, că, de fapt, Hristos S-a arătat și Sfântului Toma nu pentru a-l încredința pe el, ci pe noi toți de Sfânta Sa Înviere.

Citeşte mai multe despre:   Duminica Sfântului Apostol Toma