Influența islamică asupra iconoclasmului

S-a vorbit în cadrul cercetărilor dedicate istoriei iconoclasmului în Imperiul Bizantin despre o influență a gândirii islamice asupra concepției împăraților isaurieni, principalii artizani ai ereziei îndreptate împotriva cinstirii icoanelor. Acest fapt nu este lipsit de argumente temeinice. În Islam, era interzisă pictarea oricăror imagini în afara celor referitoare la plante.

Orice autoritate are nevoie de simboluri. Armatele au avut întotdeauna steaguri. Imperiile aveau și ele nevoie de un simbol reprezentativ. Dacă pentru romani a fost vulturul până la începutul secolului al IV-lea, după aceea, în timpul domniei Sfântului Constantin cel Mare, a apărut labarum-ul, care conținea monograma numelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Însă, în vremea iconoclasmului, aceste simboluri creș­tine, concretizate și prin sfintele icoane, au început să devină deranjante pentru puterea imperială.

Iconoclasmul părea să aibă anumite puncte comune cu islamul, pentru că cel care privea la vremea respectivă bisericile despodobite de frescele și icoanele lor observa că toate acestea fuseseră înlocuite cu imagini ale unor grădini sau plante. Iată ce ne spune Cuviosul Teodor Abu Qurrah, Episcop de Haran, care trăia în mijlocul populației islamice la vremea respectivă: „Unde sunt cei care afirmă că oricine creează o imagine a unei ființe vii va fi obligat să o însuflețească în ziua judecății de apoi? Oare aceștia cred că Solomon și Moise vor fi obligați să însuflețească tot ceea ce au construit? În acest caz, Dumnezeu le-ar fi dorit răul atunci când i-a lăsat să le facă și nu poate fi ceva mai străin de Dumnezeu ca aceasta. Ignoranța celor care spun acestea este și mai mare de vreme ce ei înșiși pictează imagini ale plantelor, fără a înțelege că și cei care fac aceasta vor fi obligați să respecte aceeași regulă (absurdă)” (Theodore Abū Qurrah, A Treatise on the Veneration of the Holy Icons, translated into English with introduction and notes by Sidney H. Griffith, Louvain, Peeters, 1997, p. 55). În concepția islamică, orice imagine care reproduce o ființă vie îl va obliga pe creatorul ei să o însuflețească în ziua judecății universale a oamenilor.

Diminuarea rolului Sfintei Evanghelii și Sfintei Cruci

Iconoclasmul nu era de ace­eași părere, dar, având în vedere similitudinile dintre modalitatea de a împodobi bisericile golite de orice reprezentare iconică și concepția islamică, ipoteza că erezia în cauză a suferit o influ­ență din acest punct de vedere devine clară. De aceea, „Definiția credinței” de la Sinodul al VII-lea Ecumenic precizează următoarele: „Fiindcă așa este întărită învățătura Sfinților Părinților noștri, adică Predania Bisericii Universale, care a primit Evanghelia de la o margine până la cealaltă a lumii. Așa urmăm lui Pavel, celui ce a grăit în Hristos (2 Corinteni 2, 17), întregii cete dumnezeiești a Apostolilor și sfințeniei Părinților, ținând tare predaniile pe care le-am primit (2 Tesaloniceni 2, 14) și cântând Bisericii împreună cu prorocul cântarea de biruință: «Bucură-te foarte, fiica Sionului! Vestește, fiica Ierusalimului! Saltă și te bucură din toată inima ta. Căci Domnul a ridicat de la tine nedreptățile potrivnicilor tăi, și te-a izbăvit din mâna vrăjmașilor tăi. Domnul este împărat în mijlocul tău; nu vei mai vedea încă rele» (Sofonie 3, 14-15) și va fi pace peste tine vreme veșnică. Iar cei ce cutează să cugete sau să învețe astfel, sau să încalce predaniile bisericești potrivit blestemaților eretici, să născocească inovația sau să respingă ceva din cele așezate în biserică: fie Evanghelie, fie tip al Crucii, fie zugrăvire iconică, fie trup sfânt de Martir; sau să cugete strâmb și viclean spre a răsturna ceva din predaniile legiuite ale Bisericii Universale, încă și să se folosească de Sfintele Vase și de Sfintele Mănăstiri ca de niște lucruri comune, poruncim ca, dacă sunt episcopi sau clerici, să se caterisească, (depună), iar dacă sunt monahi sau laici, să se scoată afară de la Împărtășanie (să se afurisească)” („Definiția credinței Sinodului VII Ecumenic…”, în: Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos - Prototip al icoanei Sale (tratatele împotriva iconomahilor), studiu introductiv și traducere de diac. Ioan I. Ică jr., Alba-Iulia, Ed. Deisis/Mănă­stirea Sfântului Ioan Botezătorul, 1994, pp. 194-195).

Așadar, nu doar sfintele icoane, ci și Sfânta Evanghelie și Sfânta Cruce în iconoclasm au fost considerate drept simple simboluri fără nici o valoare în sine. Probabil că, în timpul iconoclasmului, cu toate că Sfânta Cruce a continuat să fie un simbol al puterii imperiale, totuși s-ar fi interzis închinarea înaintea ei. Prin urmare, nu putea fi exclusă de la cinstirea publică, dar era transformată într-un obiect în fața căruia nu este necesar nici să te închini, nici să o cinstești în vreun alt fel decât ca o amintire a Jertfei lui Hristos la nivel mental.

Ținta dublă a iconoclasmului: icoanele și sfintele moaște

Am afirmat și în alte materiale anterioare că respingerea icoanelor a fost însoțită de eliminarea sfintelor moaște din biserici și mănăstiri. Așa cum este stipulat în Canonul 7 al celui de-al VII-lea Sinod Ecumenic: „Dumnezeiescul Apostol Pavel zice: «Păcatele unor oameni sunt vădite, iar ale altora urmează după acelea» (1 Timotei 5, 24). Așadar, păcatelor mai înainte săvârșite le urmează și alte păcate. Astfel, rătăcirii nelegiuite a clevetirilor de creștini i-au urmat și alte nelegiuri. Căci precum au luat din biserici chipul cinstitelor icoane, au părăsit și alte oarecare obiceiuri, care trebuie să fie înnoite și ținute întocmai după așezământul scris și nescris. Așadar, câte cinstite biserici s-au târnosit fără cinstitele moaște ale mucenicilor, orânduim ca în ele să se facă așezarea moaștelor, cu rugăciunea obișnuită. Iar cel ce va fi târnosind biserică fără sfintele moaște, ca unul care a călcat predaniile bisericești să se caterisească” („Canonul 7 al Sinodului VII Ecumenic”, în: arhid. Ioan. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note și comentarii, Sibiu, 1992, p. 167).

Mai mult decât atât, tot în perioada iconoclastă au fost distruse scrierile celor care au apărat cinstirea sfintelor icoane și promovate tot felul de lucrări ale iconoclaștilor. De aceea, Sfinții Părinți au decis ca toate lucrările eretice să fie predate patriarhului de Constantinopol: „Toate jucăriile copilărești și glumele nebunești, scrierile mincinoase și cele ce s-au făcut împotriva cinstitelor icoane trebuie să se predea episcopului Constantinopolului, spre a fi puse la o parte împreună cu celelalte cărți eretice. Iar dacă s-ar afla cineva ascunzându-le pe acestea, de ar fi episcop, ori presbiter, ori diacon, să se caterisească, iar de ar fi laic sau călugăr, să se afuri­sească” („Canonul 9 al Sinodului VII Ecumenic”, în: arhid. Ioan. N. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe…, p. 168).

Ceea ce trebuie remarcat aici este că aceste cărți puteau fi păstrate la loc sigur, deoarece con­țineau toate detaliile erorilor de credință anterioare. Exista o condamnare publică a lor, dar putea fi consultate pe viitor de clericii învățați pentru a contracara noile erezii care își făceau simțită apariția. Însă publicul trebuia ferit de ele pentru a nu cădea în erorile anterioare așa cum o făcuse poate mult prea mult în timpul iconoclasmului.