Înţelepciunea personificată. Despre Pilde 8, 22

Monoteismul strict al Vechiului Testament, mai ales în scrierile militante ale profeţilor Ieremia, Isaia (cap. 40-55) şi Iezechiel, dar şi în textele istorice (Istoria Deuteronomistă, codul/redactarea sacerdotală a Pentateuhului), nu permitea ca alături de Iahve să apară şi o altă persoană, afară de îngerul trimis ca mesager către oameni. Monoteismul constituia de fapt diferenţa fundamentală faţă de religia altor popoare din Orientul Antic.

Înţelepciunea, mai veche decât creaţia

Iată însă că în prefaţa colecţiei de proverbe (cartea Pildelor), întâlnim în trei capitole discursuri ale unui personaj insolit: Doamna Înţelepciune. În Pilde 1:20-30, Înţelepciunea propovăduieşte pe străzile cetăţii, chemându-i la sine pe toţi oamenii. Sfaturile ei trebuie ascultate, iar ea chemată de către cei care o doresc. În Pilde 8, 1-21, acest apel se reia. Atât că Înţelepciunea îşi atribuie aspecte care aparţin de obicei lui Iahve Însuşi: declaraţia că „a mea este puterea“ (v. 14), sau că prin ea împărăţesc împăraţii şi cârmuiesc dregătorii (v. 15-16).

Urmează apoi un discurs foarte incitant (8, 22-31), despre originea înţelepciunii, care se deschide cu versetul ales spre discuţie. Acest discurs întrerupe de fapt proclamarea Înţelepciunii începută la 8, 1, care se continuă astfel până la sfârşitul cap. 8 (v. 36) şi conţine mare parte din cap. 9 (9, 1-12). În ultima parte din cap. 9, Înţelepciunea spune că şi-a clădit casă şi îi invită pe toţi oamenii la un ospăţ îmbelşugat cu pâine şi vin.

Observăm că pericopa 8, 22-31 se diferenţiază de context pentru că Înţelepciunea vorbeşte despre începuturile ei. Povesteşte de fapt cum a ajuns în postura de a-i îndemna pe oameni să o caute.

În 8, 22 spune: „Domnul m-a zidit la începutul lucrărilor Lui; înainte de lucrările Lui cele de demult“. Este un fapt extraordinar. Înţelepciunea arată că este mai veche decât creaţia, deci că atunci când Dumnezeu a creat lumea, lângă El se afla Înţelepciunea.

„Eu am fost din veac întemeiată, de la început, înainte de a se fi făcut pământul. Nu era adâncul atunci când am fost născută, nici chiar izvoare încărcate cu apă. Înainte de a fi fost întemeiaţi munţii şi înaintea văilor, eu am luat fiinţă.“ (v. 23-25) Când Dumnezeu crea, întărind norii, punând hotar mării şi aşezând temeliile pământului, „atunci eu eram ca un copil mic alături de El, veselindu-mă în fiecare zi“ (v. 30).

Sfidarea monoteismului biblic?

Comentatorii au fost foarte intrigaţi de un asemenea concept, care părea că sfidează monoteismul biblic. Cine să fie Înţelepciunea? Un targum (parafrază biblică), numit Neofiti, chiar integrează ideea aceasta a creaţiei cu înţelepciunea, alături, în primul verset din Facere. Neofiti parafrazează deci: „Dintru început cu înţelepciune a creat Domnul, a întemeiat cerul şi pământul“.

Cât de metaforică trebuie luată o asemenea prezenţă înainte de creaţie?

Unii au încercat să vadă în Înţelepciune deghizarea unei divinităţi. De altfel, Maâat, zeiţa dreptăţii la egipteni, avea un discurs asemănător (Învăţăturile lui Ptahhotep), iar în perioada elenistică zeiţa misterelor, Isis.

M. Smith crede că în spatele Înţelepciunii se ascunde zeiţa Aşera, considerată partenera lui Iahve (Mark Smith, The Early History of God. Yahweh and the Other Deities in Ancient Israel, Eerdmans, Grand Rapids, Dove, Dearborn, ed. 2, 2002, pp. 133-135). Într-adevăr, sunt câteva inscripţii descoperite care atestă că pentru unii israeliţi, Iahve nu era o divinitate solitară, ci avea o soţie, Aşera. Argumentaţia lui M. Smith este însă prea speculativă şi deşi lucrarea sa este foarte apreciată, teza despre identificarea Înţelepciunii cu Aşera nu este acceptată (John Day, Yahweh And the Gods And Goddesses of Canaan, Sheffield Academic Press, London/New York, ed. 2, 2002, JSOT.SS 265, pp. 66-67).

De fapt, în sensul primar al textului ar trebui văzută o pseudoipostaziere, mai degrabă deci apropiată de metaforă decât de o persoană concretă. Mai ales că Înţelepciunea nu are la urma urmei o valoare luată izolat, ci doar dacă este pusă în legătură cu Iahve: „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii“ (Pilde 1, 7).

La cine se referă sau cine este Înţelepciunea?

În sensul duhovnicesc însă, lucrurile se complică foarte mult. În Noul Testament, Sf. Apostol Pavel Îl identifică pe Hristos cu Înţelepciunea (sophia): „Hristos, puterea lui Dumnezeu şi înţelepciunea lui Dumnezeu“.

Părinţii şi scriitorii Bisericii au folosit textul aplicându-l însă la început şi Duhului (Jaroslav Pelikan, The Christian Tradition. A History of the Development of Doctrine, vol. 1: The Emergence of the Catholic Tradition (100-600), The University of Chicago Press, Chicago/London, 1971, p. 191), de exemplu la Athenagora, Ambasadă pentru creştini, 10, 4; Sf. Irineu de Lyon, Împotriva ereziilor, 4, 20, 3. Pilde 8, 22 devine însă treptat unul dintre textele fundamentale care atestă alteritatea lui Hristos faţă de Dumnezeu Tatăl (Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Dialogul cu iudeul Tryfon, 61-62). Tertulian îl citează împotriva modaliştilor (Împotriva lui Praxeas, 6), care considerau că Fiul şi Tatăl sunt de fapt modalităţi de manifestare ale Unicului Dumnezeu, şi nu Persoane. Origen comentează textul şi vede în „început“ (arche) un nume al Mântuitorului Hristos.

Textul s-a transformat însă în disputa ariană din suport al învăţăturii Bisericii în armă împotriva ei. Preotul Arie, iniţiatorul ereziei care îi poartă numele, folosea la prima vedere un silogism impecabil. Dacă Hristos este Înţelepciunea (sophia), după cum spune Sf. Ap. Pavel, iar în Pilde 8, 22 sophia spune despre Sine că „Domnul m-a zidit (ektise)“, înseamnă că verbul ktizo „a zidi“, „a crea“ poate fi folosit în legătură cu Hristos. De aceea, după Arie, Hristos este ktisma „creatură“, chiar dacă este prima din toată creaţia.

Disputa în sine ne ajută să înţelegem foarte bine cum funcţionează interpretarea biblică. Am observat până acum numeroase exemple în care Hristos era identificat cu elemente aparent fără importanţă teologică din textul Vechiului Testament. Interpretarea aceasta hristocentrică a apărut încă din Noul Testament, dar a fost dezvoltată de Părinţi. În Dialogul său cu iudeul Tryfon, Sf. Iustin colectează asemenea texte, pe care le aplică lui Hristos. Hristos este inima Vechiului Testament, care interpretat altfel, iudaic, îşi pierde însăşi menirea sa de a fi, anume „călăuză“ spre Hristos. Acum însă, chiar un asemenea text al Vechiului Testament aplicat lui Hristos intervenea în formularea dogmatică în detrimentul învăţăturii Bisericii despre dumnezeirea lui Hristos.

Hristos, Înţelepciunea întrupată

Este meritul Sf. Atanasie cel Mare să rezolve problema, arătându-ne implicit şi cum trebuie să interpretăm asemenea texte. În Cuvântul al doilea împotriva arienilor, Sf. Atanasie observă mai întâi specia literară (vă amintiţi că specia literară chiar este o chestiune foarte importantă în exegeză): „… deoarece sunt proverbe şi s-au spus în formă de pilde, nu trebuie să înţelegem cuvântul aşa simplu cum se spune, ci să întrebăm de persoană, apoi să căutăm cu dreaptă credinţă înţelesul potrivit“ (cap. XLIV, în: Sf. Atanasie cel Mare, Scrieri. Partea I, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, pp. 280-281). Ortodoxia, dreapta credinţă a Bisericii, devine norma de interpretare a textului biblic, iar nu textul biblic în înţelesul lui simplu trebuie luat în considerare la formarea doctrinei. Dacă, de exemplu, spune Sf. Atanasie, Pilde 8, 22 s-ar referi la îngeri, atunci sensul ar fi de „m-a creat“, dar dacă se referă la „Înţelepciunea lui Dumnezeu, prin Care toate s-au făcut“, „ce trebuie să înţelegem decât că, spunând «M-a creat», nu zice ceva contrar lui «M-a născut»“ (p. 281). Într-adevăr, chiar Pilde 8 are, pe lângă „m-a zidit“, şi „m-a născut“ în versetul 25 (genna me). Din păcate Biblia sinodală, care amestecă textul ebraic cu Septuaginta, aici adoptă o lectură discutabilă: „eu am luat fiinţă“, deşi în v. 24 are „am fost născută“. De fapt, termenul ebraic holalti „am fost născută“ apare în ambele versete (24 şi 25), dar Septuaginta îl păstrează doar în v. 25.

Să revenim la Sf. Atanasie. El conchide că înţelesul este arătat puţin mai departe, în Pilde 9, 1 „Înţelepciunea Şi-a făcut sieşi casă“, text pe care îl pune în legătură cu Întruparea: „această casă este trupul nostru, pe care însuşindu-Şi-l, S-a făcut om“, punându-l în legătură cu Ioan 1, 14: „Cuvântul trup S-a făcut“. Sf. Atanasie observă şi contextul imediat al termenului „m-a zidit/creat“: „Domnul M-a creat început al căilor spre lucrurile Sale“, explicând: „Deci nu M-a creat spre a fi, nici pentru că am un început şi o facere ca fiind creatură“ (cap. XLIV, p. 281). Şi puţin după aceasta: „Deci aici Cuvântul nu a grăit prin Solomon indicând fiinţa dumnezeirii Sale, nici naşterea Sa veşnică şi adevărată din Tatăl, ci umanitatea şi iconomia Întrupării Lui pentru noi“. ş…ţ „Dar cuvântul «M-a creat» nu indică fiinţa sau naşterea, ci arată că S-a făcut altceva Acela despre care se spune“ (cap. XLV, p. 281).

Sinodul I Ecumenic de la Niceea a fixat ca normativă învăţătura despre dumnezeirea Fiului şi implicit interpretarea textului din Pilde 8, 22 în maniera Sf. Atanasie. Acest fapt ne arată că alegoria sau tipologia prin care se folosesc identificări ale lui Hristos în Vechiul Testament nu trebuie să constituie fundamente de interpretare.

De exemplu, după I Corinteni 10, 4 piatra despicată care le-a dat israeliţilor apă în pustie este identificată direct cu Hristos: „Iar piatra era Hristos“. Nu trebuie de aici crezut că Moise îi este superior lui Hristos, din moment ce i-a poruncit pietrei şi a lovit-o cu toiagul.

Sf. Atanasie ne arată că mai întâi trebuie dobândită prin inspiraţie învăţătura sănătoasă, ortodoxia, crezul Bisericii. Aceasta se transformă într-un etalon pentru interpretare. Pentru gândirea postmodernă procesul de interpretare pare viciat din start, ca şi cum sunt fixate preconcepţii, iar exegeza se supune cenzurii în faţa învăţăturii de credinţă. Criticii moderni nu ar accepta aşa ceva niciodată. Deocamdată, este suficient că am enunţat acest principiu interpretativ. Vom vedea cu altă ocazie că modernii nu au de ce să se teamă.