Ziarul Lumina utilizează fişiere de tip cookie pentru a personaliza și îmbunătăți experiența ta pe Website-ul nostru. Te informăm că ne-am actualizat politicile pentru a integra în acestea și în activitatea curentă a Ziarului Lumina cele mai recente modificări propuse de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date. Înainte de a continua navigarea pe Website-ul nostru te rugăm să aloci timpul necesar pentru a citi și înțelege conținutul Politicii de Cookie. Prin continuarea navigării pe Website-ul nostru confirmi acceptarea utilizării fişierelor de tip cookie conform Politicii de Cookie. Nu uita totuși că poți modifica în orice moment setările acestor fişiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.
x
×
Acasa Teologie și spiritualitate Theologica Întoarcerea în Egipt

Întoarcerea în Egipt

Galerie foto (1) Galerie foto (1) Theologica
Un articol de: Pr. Adrian Agachi - 14 Iul, 2021

Egipt, pustie, țara Canaan. Traseul în trei etape către dobândirea libertății parcurs de poporul Israel avându-l în frunte mai întâi pe prorocul Moise, apoi pe Iosua Navi. Și, de fapt, așa cum a fost interpretat mai târziu de tradiția patristică, marele drum inițiatic de la păcat (Egiptul) la luptele sufletești (pustia), pentru a ajunge în sfârșit la dobândirea harului dumnezeiesc (țara Canaan).

Orice părăsire a păcatului este eliberatoare, chiar dacă nu ne conduce automat și la simțirea harului. Și atunci când scapi de o povară mare, ajungi să te simți liber. Numai că, deocamdată, este doar o iluzie. Pentru că poverile exterioare sunt întotdeauna mai mici decât cele interioare. De aceea, etapa cea mai grea de pe acest parcurs nu este cea dintâi, ci a doua. Acea lungă și, uneori, înrobitoare așteptare într-o stare de grea pustiire sufletească. Războiul sufletesc care ne încearcă aici nu are aproape nimic în comun cu cel din prima etapă. Atunci lucrurile erau fățișe. Acum, totul se transformă într-o luptă de gherilă. Și, adesea, tot ceea ce simțim este o uscăciune sufletească, o apăsare grea a inimii, o neputință de concentrare a propriei minți, lehamite de tot și de toate.

În această stare, în care țara Canaanului pare a fi departe, iar Egiptul foarte la îndemână, mulți ajung să clacheze sufletește. Nu înțeleg de ce se confruntă cu aceste stări parțial depresive, parțial stagnante, de ce în locul harului dumnezeiesc se aruncă asupra lor gânduri demonice, imagini necurate sau acel abis nebun al plictiselii, care chinuie sufletul mai rău decât toate duhurile necurate la un loc. Și ajung la concluzia că era mai bine în Egipt. A putea să păcătuiești în voie este soluția întotdeauna la îndemână, mai ales după ce o vreme ai ales să duci o viață virtuoasă. Însă reprezintă, totodată, deșertificarea aproape definitivă a sufletului tău. Momentul în care pustia pustiește tot, inclusiv pe tine, ființă vie, care scormoneai asemenea unui ghimpe liniștea ei mormântală.

Ceea ce nu reușim să înțelegem din această a doua etapă a urcușului nostru spre Dumnezeu este tocmai pedagogia ei. Sufletul are nevoie de încercări pentru a se curăța, pentru a se elibera de obiceiurile rele pe care le-a dobândit. Acum vede roadele păcatelor: pustiire sufletească, întunericul deznădejdii, monstruozitatea patimilor. Și Dumnezeu îngăduie să le vedem nu pentru a ne chinui sufletește, ci pentru a înțelege - o dată pentru totdeauna! - că nu trebuie să ne mai întoarcem vreodată la ele. Dar omul nostru vechi, dorințele noastre învechite în rele se întorc mereu spre Egipt. Nevăzând încă nimic din ce înseamnă comoara harului dumnezeiesc - țara Canaan -, cădem în necredință. Susținem că viața veșnică este un element relativ, ne lepădăm de micile încercări pe care le suferim și plonjăm asemenea unor înotători iscusiți în apele devenite acum negre ca smoala ale unei Mări Roșii care părea că s-a închis definitiv în urma noastră pentru a ne întoarce în Egiptul patimilor.

Un mic dialog din Pateric ne învață să nu mergem pe această cale, indiferent de rezultatul mai bun sau mai modest al experiențelor noastre sufletești. „Un frate cuprins de întristare îl supăra pe bătrânul, grăind: «Ce voi face, că mă supără gândurile grăindu-mi: fără de vreme te-ai lepădat de lume și nu poți să te mântuiești». I-a răspuns bătrânul: «Chiar de nu vom putea să intrăm în Pământul Făgăduinței, mai bine este să cadă oasele noastre în pustie decât să ne întoarcem în Egipt»” (***, Patericul egiptean, XVI, 11, Alba-Iulia, Ed. Reîntregirea, 2003, p. 400).

Mai bine să rabzi o viață întreagă așteptând simțirea harului și neprimind-o decât să ajungi să te întorci la ceea ce ai lepădat. Mai bine să fie pustie în jurul tău decât în interiorul tău. Pentru că întoarcerea în Egipt este încheierea oricărui parcurs semnificativ al vieții tale sufletești. Te-ai lepădat de păcate, nu te întoarce la ele. Când fiul risipitor a plecat de acasă, nu știa ce înseamnă Egiptul, nu știa ce înseamnă păcatul, moartea și chinul. După ce le-a văzut, s-a întors la casa părintească, iar în țara străină a păcatului nu s-a mai întors. Și cu atât mai mare va fi păcatul nostru, al celor care cunoaștem ce înseamnă viața fără Dumnezeu, dacă ne vom întoarce la ceea ce am făcut greșit înainte de a-L cunoaște. Pentru că suntem datori să luptăm. „Din mijlocul gândurilor, închipuirilor și simțămintelor păcătoase, din mijlocul acestei înrobiri și acestor munci egiptene în care ne aflăm, cu atât mai tare strigăm și vom striga către Domnul în rugăciune” (Sfântul Ignatie Briancianinov, Experiențe ascetice, trad. de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, București, Ed. Sophia, 2008, p. 237).